Dacă în perioada Războiului Rece Moscova se oferea să apere cauza comunismului oriunde credea că aceasta era ameninţată, acum a anunţat că apără cauza ruşilor oriunde s-ar afla ei, fapt ce i-ar putea justifica orice anexare de teritoriu. La fel cum Hitler susţinea în 1938 că apără interesele germanilor de oriunde din Europa. Şi a pornit la anexat teritorii.

Dacă Hitler îşi fundamenta ideologic planul prin recursul la vechile legende ale triburilor germanice, Putin susţine acum ideea că mama tuturor oraşelor ruseşti ar fi Kievul. Nu mai există tratate pe care Rusia le-a semnat chiar cu mâna lui Putin, nu mai există instituţii internaţionale şi legislaţie internaţională pe care Rusia s-a angajat să le respecte chiar prin vocea lui Putin, ci există doar o istorie a poporului rus răspândit peste tot pe unde ar vrea acum Moscova să stăpânească.  

Putin face un salt înapoi în istorie. Homo sovieticus ieşit din proiectul comunist vrea acum să fie rus. Nu îşi mai vede originile în înţelepciunea lui Lenin şi Stalin, ci merge mai departe în istorie pentru a-şi găsi rădăcini pe care altă dată a încercat să le distrugă. „Chiar şi ucrainenii cred că limba rusă este limba lor, la fel şi tătarii”, spune noul Cezar sovieticus.

În acest ritm, este de aşteptat să decreteze că tătarii sunt ruşi de-a dreptul, că toţi cei din fostele republici sovietice sunt ruşi, că aceştia şi-au spus şi îşi spun „tătari”, „ukraineni”, „moldoveni” ş.a.m.d. doar pentru că trebuia să poarte nume diferite în întrecerea socialistă dintre republicile sovietice.

Ştiind că Rusia a absentat de la formarea Europei naţiunilor pe motiv de revoluţie comunistă, Putin vrea ca pe ruinele vechiului imperiu comunist să construiască o naţiune rusă extinsă. De remarcat este faptul că nu aveam de-a face cu un naţionalist clasic, care vrea doar să afirme identitatea unei comunităţi naţionale, ci cu unul care afirmă că şi alte naţionalităţi susţin că le-ar fi structurale elementele naţionalităţii ruse. „Cu toţii suntem comunişti”, spuneau tătarii, ukrainenii, moldovenii ş.a. înainte de dărâmarea Zidului Berlinului, cu un sfert de secol în urmă; „cu toţii suntem ruşi”, ar vrea Putin să spună aceştia de acum înainte. „Ruşi din toţi conaţionalii, uniţi-vă!”, pare a fi sloganul noului proiect. Dintr-un comunist convertit la naţionalism nu putea ieşi decât un naţionalist internaţionalist, oricât de paradoxal ar părea acest lucru.

Din păcate, în demersul său Putin nu a îmbrăţişat cale renaniană a construirii unei naţiuni. „Plebiscitul zilnic” pe care îl reprezintă o naţiune, opţiunea cotidiană a unei comunităţi pentru un proiect naţional a fost înlocuită cu o invazie a militarilor fără însemne specifice acoperită de un referendum organizat la gura de foc a puştii, în condiţii ilegale. Iar recursul la coordonatele romantice ale naţionalităţii nu anunţă nimic bun, Centrul Europei plătind un greu tribut uman din cauza acestui construct ideologic.

Dacă tot e vorba de întoarcerea în istorie, să ne amintim că ultimul ţar l-a avut la curte sa pe Rasputin care, din motive cunoscute (vindecarea ţareviciului Alexei), a ajuns să aibă o mare influenţă asupra întregii familii, care îl considera un „trimis al lui Dumnezeu”. Rasputin avea „viziuni”, „revelaţii” de care Ţarul începuse să ţină seama şi în administrarea treburilor statului. S-a dovedit că sfaturile lui Rasputin nu i-au întărit puterea, ci chiar i-au grăbit tragicul sfârşit. În prezent, pe lângă Putin este prezent un nou Rasputin, pe numele său Alexandr Dughin, specialist în geopolitică şi politician naţionalist bolşevic ce susţine construirea unui stat eurasiatic pe principiile panslavismului împănate cu cele ale misticii teosofice ruseşti. Oare asemănarea fizică a lui Dughin cu celebrul călugăr este dublată şi de o influenţă asemănătoare a acestuia asupra actualului ţar? Să fie istoria atât de lipsită de imaginaţie încât să se repete?!