Ponta părea mai degrabă un politician tranzacţional decât un tată care iubeşte şi pedepseşte, care împarte aleatoriu iubirea şi pedeapsa precum Traian Băsescu şi Ion Iliescu dar şi capriciosul Crin Antonescu,  aceasta fiind în sine o formă de exprimare a puterii, nu dintre cele mai sănătoase pentru societate.

Discursul lui Marian Vanghelie exilat o vreme la sectorul 5 din cauza intrigilor lui de culise care a cerut public iubirea liderului, dar şi retrogradarea lui Nicuşor Constantinescu şi a baroniei lui Mazăre ce s-au semeţit de prea multe ori în faţa conducerii centrale arată că versatilul Ponta poate juca şi acest rol patern, atunci când are nevoie de legitimarea puterii sale. Marian Vanghelie a fost iertat şi iubit şi a câştigat a doua poziţie de vicepreşedinte, iar Congresul a fost lipsit de penibilele scălâmbăieli ale lui Radu Mazăre care trebuie să fi plâns cu lacrimi de botox pentru că nu şi-a putut afişa ultima costumaţie.

Delfinul lui Adrian Năstase, alintat "micul Titulescu", pentru scurt timp revoluţionar cheguevarist de operetă, la început a doua vioară a USL după Crin Antonescu, concurând cu Liviu Dragnea pentru influenţa asupra baronatelor, Victor Ponta şi-a preluat la acest congres rolul de centru distribuitor, singurul care deleagă şi consacră puterea celorlalţi. Congresul PSD a fost o punere în scenă a puterii lui Victor Ponta în propriul partid şi în stat.

Invitaţia adresată tuturor preşedinţilor PSD, aşezaţi unul lângă altul pe primul rând, a fost şi ea simbolică. Deşi a vorbit despre schimbarea României, Ponta şi-a asumat trecutul ei şi s-a plasat în linia descendenţilor partidului post-comunist. La Congres nu au fost regretate nici mineriadele din 1990 şi nici administraţia lui Adrian Năstase care tocmai şi-a ispăşit pedeapsa cu închisoarea pentru corupţie. Istoria PSD a fost mai degrabă integrată decât negată, deşi prezenţa celor patru, Oliviu Gherman, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană,  semnifică şi un ritual de trecere.  Victor Ponta a promis că, spre deosebire de vechea gardă de politicieni,  va face o altfel de politică, a păcii, nu a războiului.

De altfel, aceasta este imaginea pe care premierul doreşte să o proiecteze despre sine, a pacificatorului, înăuntrul partidului şi al politicii, şi în afară, în societate şi în Uniunea Europeană. O imagine cu care a cochetat înainte de suspendarea lui Traian Băsescu şi pe care a fost obligat să o accepte integral după semnarea pactului de coabitare cu Traian Băsescu, misiunea pacificatoare fiind singura justificare legitimă în faţa unui electorat care aştepta să curgă sânge pedelist după alegeri.

Congresul PSD nu a transmis un mesaj săracilor, angajaţilor, minorităţilor, pensionarilor cărora stânga li se adresează în mod tradiţional. A fost o celebrare a puterii şi o reaşezare a ierarhiilor în partid şi în câmpul politic.