Dintre toţi şefii de stat post-decembrişti, este singurul care nu a pus deloc preţ pe comunicarea instituţională, în cele două mandate având doar pe termen limitat purtătoare de cuvânt: pe Tatiana Niculescu (5 luni) şi pe Mădălina Dobrovolschi (3 ani), ambele plecate cam intempestiv de la Cotroceni. Şi chiar şi atunci când i-au stat prin preajmă, preşedintele Iohannis nu le-a folosit în maniera tradiţională, adică oferindu-le posibilitatea transmiterii regulate a mesajelor în conferinţe de presă, ci a ales ca întâlnirile reprezentantelor sale cu jurnaliştii să fie mai curând ocazionale.

De altfel, la despărţirea de Administraţia Prezidenţială, Tatiana Niculescu nu şi-a ascuns dezamăgirea: „Decizia mea a fost motivată de constatarea că în perioada decembrie 2014 - aprilie 2015, colaborarea mea cu presa nu a fost cea pe care aş fi dorit-o”. Mai multe nu a spus, dar se putea deduce că un ziarist experimentat şi cu personalitate, cum era, nu s-ar fi mulţumit cu un rol birocratic şi apariţii sporadice, în care să citească nişte comunicate seci. Iar evoluţia succesoarei sale a confirmat limitările impuse. Purtătorul de cuvânt dorit de Klaus Iohannis era doar un difuzor, un loc-ţiitor (cel care ţine locul) al celui care avea ceva de comunicat publicului, dar detesta contactul cu presa. 

Şederea preşedintelui Iohannis la Cotroceni poate fi astfel considerată cea mai neagră perioadă din istoria comunicării cu jurnaliştii, după 1989. Asta deoarece, după ce că a desfiinţat tradiţia purtătorului de cuvânt şi a conferinţelor de presă săptămânale, şeful statului evită sistematic şi interviurile, şi chiar răspunsul la întrebările mass-media, acceptând doar câteva, în cadru formal, şi preferând vizibil rostirea sacadată a unor declaraţii şi atât.

Şi poate că stilul „ferecat” al preşedintelui ar fi fost până la urmă tolerat, dacă n-ar fi făcut rapid prozeliţi. Ştiţi vreun purtător de cuvânt al guvernului Cîţu? Evident că nu, fiindcă...nu există. O interesantă demonstraţie a câtorva jurnalişti de investigaţie despre opacitatea instituţiilor de stat din România a arătat absurdul în care se desfăşoară dialogurile cu reprezentanţii unor ministere, inspectorate şi chiar ai Guvernului, când vine vorba de furnizat informaţii de interes public. Un declarat „ofiţer de presă” de la Palatul Victoria a îndrumat-o pe ziarista-interlocutoare către... Departamentul de comunicare, pretinzând că misiunea sa e strict de a gestiona relaţia cu presa „în interiorul Guvernului”. Rugat să explice ce fel de „relaţii cu presa” gestionează, omul deja sastisit a încheiat cu „Avem şedinţă de Guvern şi trebuie să fac (sic!) accesul unor colegi ai dumneavoastră”. Şi cu asta, basta.

Problema e că nu doar primele două instituţii executive ale ţării suferă de netransparenţă cronică, ci că molima s-a extins şi la nivelurile inferioare. Oriunde încerci să afli, ca simplu cetăţean ori ca gazetar, o informaţie utilă, te loveşti de un zid al refuzului şi indolenţei. Funcţionarii statului – ca să nu mai vorbim şi de demnitari!– nu concep să fie în slujba publicului, să răspundă la întrebări, adesea se ascund în spatele anonimatului şi nu vor nici măcar să îşi dezvăluie numele, iar Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public fie le e complet stăină, fie preferă s-o ignore. De altfel, după cum se arăta în demonstraţia jurnalistică menţionată, „Prima măsură luată de Guvern în pandemie a fost să prelungească termenul de răspuns din Legea 544”. Adică, în locul celor maximum 30 de zile acceptabile pentru răspunsul la o solicitare de informaţie, s-a instituit regula de 60 de zile! Un fel de Sfântu’ Aşteaptă camuflat. Pentru că multe structuri administrative n-au respectat nici măcar acele 60 de zile.

„Corpul de experţi în comunicare va exista atunci când el va constitui o necesitate pentru clasa politică”, scria Adriana Săftoiu în cartea „Vocile puterii”, în care a intervievat 15 purtători de cuvânt ai Preşedinţiei şi Guvernului, completându-le spusele cu comentarii din propria experienţă de purtător de cuvânt. Din păcate, mare parte din actuala clasă politică nu doar că nu preţuieşte specialiştii în comunicare, ci se crede ea însăşi pricepută să transmită mesaje convingător. Această autosuficienţă e vizibilă în postările cu care deţinători vremelnici de funcţii îşi regalează urmăritorii pe reţelele sociale, unii – precum premierul interimar Cîţu şi câţiva dintre miniştrii săi– excelând prin ridicol. Evident, ospăţul de informaţii publice şi atitudini belicoase se petrece pe conturile lor personale, nu pe cele instituţionale, cum ar fi firesc.

Nici Parlamentul nu stă grozav la capitolul transparenţă, existând comisii care îşi anunţă telegrafic ordinea de zi: „Documentare şi consultare” (Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale, Camera Deputaţilor, şedinţele din 10 şi 11 noiembrie), „Documentare şi consultare în cele trei subcomisii de analiză” (Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii, Camera Deputaţilor, 9 şi 11 noiembrie) sau „Studiu individual asupra iniţiativelor legislative aflate în portofoliul comisiei” (Comisia pentru sănătate şi familie, Camera Deputaţilor, 15 şi 16 septembrie). De altfel, ultima comisie, condusă chiar de fostul ministru Nelu Tătaru, a fost multă vreme campioană absolută la netransparenţă, alegând să-şi fixeze şi voteze proiectele pe...WhatsApp.

În asemenea context total nefavorabil comunicării deschise, sigur că instituţia purtătorului de cuvânt ar fi inutilă. Adriana Săftoiu o compara cu misiunea unui pompier, gata oricând să mai stingă câte un incendiu. Dar ce nevoie să aibă de pompieri nişte politicieni pe care-i vedem acţionând mai degrabă ca piromani?