PSD nu se va reforma în veacul vecilor. Amin!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Până în urmă cu treizeci de ani, orice solicitare de plecare definitivă din ţară a unui cetăţean român era socotită de organele de partid şi de stat păcat de moarte. Echivala cu un act de trădare, iar solicitantul îşi asuma nenumărate riscuri.

Îndată ce se ducea la Serviciul de paşapoarte şi începea demersurile în vederea obţinerii aprobărilor necesare, respectivul cetăţean ştia că vor urma şicane la serviciu, nenumărate discuţii lămuritoare cu şefii ierarhici, cu ofiţerii de securitate. Că el şi familia lui nu vor mai avea o zi de linişte. Când organele regimului socoteau că solicitantul este „irecuperabil’,’ respectivul era marginalizat, intimidat, tratat drept paria, chiar concediat sub felurite pretexte. Omul îşi găsea cu dificultate sau deloc un alt loc de muncă. Primea doar slujbe ce îi solicitau o pregătire inferioară, era trimis să facă munci necalificate. Accepta, nu avea încotro fiindcă altminteri nu doar că nu avea cum să îşi procure cele necesare traiului, ci risca acuzaţia de parazitism. Aceasta în pofida faptului că România semnase toate acele acte şi acorduri internaţionale, de la Declaraţia universală a drepturilor omului la Declaraţia finală a Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa din august 1975 de la Helsinki care, prin celebrul său Coş 3 garanta drepturile omului. Inclusiv acela al liberei circulaţii a persoanelor care presupunea că orice cetăţean european este liber să părăsească oricând orice ţară, inclusiv propria sa ţară.

Şeful partidului şi Statului român, Nicolae Ceauşescu, aproape că nu rata nici o ocazie, nici o cuvântare de a lansa diatribe la adresa celor ce voiau să părăsească România.  Respectivii erau socotiţi tributari mentalităţilor învechite, nepatrioţi, gata să se vândă pentru un pumn de arginţi. Atunci când nu erau numiţi fie legionari, fie nebuni. Aceasta presupunând convocări la Miliţie, hărţuiri, tracasări, arestări sub felurite pretexte, internări forţate în clinici psihiatrice. Aceleaşi cuvântări îi dădeau aceluiaşi Nicolae Ceauşescu prilejul de a formula critici dure la adresa propagandei, a muncii politico-ideologice, a presei scrise şi a Radio-televiziunii. Socotite şi ele vinovate pentru înmulţirea cererilor de plecare definitivă ori pentru aşa-numită fugă a romînilor în străinătate.

Dacă, Doamne fereşte!, odrasla unui lider de partid, fie săturat, în ciuda privilegiilor specifice, de Raiul comunist, fie din felurite motive de familie dorea să îşi ia lumea în cap, cariera politică a aparatcikului în cauză se încheia fără drept de apel. Simptomatic în acest sens fiind cazul fostului ideolog şef al PCR, Leonte Răutu, care în august 1981 a fost trecut pe linie moartă pentru simplul motiv că una dintre fiicele sale depusese cerere de plecare definitivă. E drept, în decizia respectivă a contat şi faptul că Răutu era evreu, iar Nicolae Ceausescu nutrea puternice sentimente antisemite. Cam în aceeaşi perioadă un celebru şi foarte bine cotat medic militar, generalul Florian Vlad, comandantul Spitalului Militar Central, despre care se spunea chiar că ar fi şi medicul personal al Elenei Ceauşescu, şi-a pierdut funcţia deoarece fiica şi ginerele lui ( e vorba despre „cazul Rătescu”) au solicitat plecarea definitivă din ţară. În 1983, la ordinul expres al familiei prezidenţiale, au fost eliminaţi din presă, socotiţi necorespunzători pentru a face muncă politico-ideologică, toţi acei jurnalişti care aveau rude în străinătate.

Exilul era socotit de propagandă drept ceva care trebuie mereu pus la zid, făcut responsabil de toate relele din lume. Serviciile secrete comuniste îl supravegheau masiv, regimul fiind dispus să cheltuiască oricât spre a-l penetra, influenţa (celebra “influenţare pozitivă’) diviza, ţine sub observaţie. Iată, nu mai departe decât din Studiul introductiv la cel de-al treilea volum al Jurnalului lui Ion Raţiu a cărui apariţie a fost îngrijită cu devotament de istoricul Stejărel Olaru, aflăm că liderul ţărănist a fost urmărit de 16 informatori dintre membrii Exilului şi de alţi 14 trimişi din ţară cu misiuni precise.

PSD, în multe privinţe urmaşul PCR-ului dispărut în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, păstrează cam aceleaşi resentimente la adresa celor ce, din felurite motive, au ales să trăiască în afara ţării. Desigur, nu fiindcă aici o duceau teribil de bine. Reamintesc că mai marii pesedişti nici nu voiau să audă pe vremea când erau la guvernare că din 2017, când au preluat ei puterea, a crescut masiv dorinţa de emigrare. În 2014 au făcut tot ceea ce a fost posibil să limiteze dreptul la vot al Diasporei (iar de lucrul acesta nu pot fi iertaţi foştii miniştri de Externe, guralivul Titus Corlăţean şi matusalemicul traseist politic Teodor Meleşcanu) ştiind sigur că în nici un caz diasporeni nu îi vor da votul candidatului PSD la alegerile prezidenţiale,  Victor Viorel Ponta.  Anul acesta, candidata PSD la funcţia supremă în Stat, insa pe nume Viorica Vasilica Dăncilă, i-a numit pe cei din Diaspora „ăştia” ca să nu mai vorbim despre modul incalificabil în care s-a exprimat la adresa diasporenilor preşedintele PSD, Giurgiu, Nicolae Bădălău. Care, de formă, a fost tras de urechi la CExN de săptămâna trecută al PSD, primul sub conducerea preşedintelu interimar Marcel Ciolacu. Numai că acelaşi domn Ciolacu şi-a dat arama pe faţă participând la cheful de Sfântul Nicolae al Bădălăului în chestiune. Probabil ca parte a operaţiunii de reformare şi de recuperare a imaginii partidului.

Încă o dovadă- a câta?- că PSD nu se va reforma în veacul vecilor. Amin. El nu este decât continuatorul PCR, Atât şi nimic mai mult. Poate chiar mult mai puţin din punctul de vedere al valorii celor care încă mai fac parte din respectiva şleahtă.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro  şi pe blogurile adevărul.ro   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite