Provocarea consensului

De câteva zile/chiar săptămâni, politica româneasca este dominată de „căutarea consensului“. Nu vreau să ridiculizez asta, pentru că ăsta este scopul politicii, până la urmă – nu conflictul, nu câştigarea puterii, ci realizarea consensului (sau a unor majorităţi largi) în privinţa deciziilor importante.

Politicienii care cauta conflictul, care sunt obsedati doar de bataliile politice necesare castigarii puterii – dar nu si de cautarea consensului post preluarea puterii, sunt politicieni limitati, fara viziune, spectaculosi la tv, interesati in dezbateri, dar chiar periculosi atunci cand ajung in functii. Am scris deja despre asta, in mai multe randuri.
 

Ani de zile, politica romaneasca a fost doar una de spectacol, pentru ca singura zona care a generat interes/actiune/mobilizare a fost cea a show-ului electoral, nu si a muncii de cautare de solutii si de consens de dupa alegeri.

Revenind – finalul verii ne ofera exercitii de cautare a consensului, realizate pe rand de toti liderii politici importanti (probabil, cu o singura exceptie – Catalin Predoiu, cel care cauta in continuare batalii menite a-l propulsa in fruntea guvernului). Iohannis, dupa ce a rupt coabitarea cu Ponta, incearca sa dreaga impresia creata de perioada vacantelor si invita pe toata lumea la dialog. Dragnea, din noua functie, propune pacturi politice pentru urmatorii 30 de ani si vrea dialog politic intens cu cei din noul PNL, cerand si Guvernului sa amane decizii deja luate (gen Codul Fiscal), pentru a se realiza un nou acord politic pe subiect. Gabriel Oprea lanseaza strategii de modernizare care presupun, inevitabil, consens. Iar liderii PNL, in absenta unor idei proprii, preiau ideile puterii si participa la dialog cu liderii puterii. Ce mai, lipseste doar un Guvern de uniune nationala, similar cu cel din 2009, cand a mai existat un exercitiu similar de cautare publica a unor consensuri largi si a unei armonii politice pe teme grele. Probabil, asta va urma, daca ii va fi retras, din diverse motive, sprijinul politic lui Victor Ponta. In acest tablou, premierul este prezentat de diversi analisti tocmai ca pe un ghimpe in coasta, ca pe un inamic al acestui consens mai amplu, pe care liderii din toate partidele si-l doresc. Altfel spus, doar ramanerea sa in fruntea Guvernului inca nu este concordanta cu imaginea unui larg acord al tuturor partidelor politice, proaspat reformate si pregatite sa ofere societatii oferte politice noi, moderne, mai curate si mai adaptate la nevoile cetatenilor.
 

Dar, de fapt, cat de mult contrasteaza Victor Ponta cu aceasta imagine? Cat de conflictual si cat de consensual este/a fost Victor Ponta in acesti ani? Sunt intrebari legitime, iar raspunsurile obtinute merita a fi mentionate. Mai cu seama daca ne dam seama ca Victor Ponta a facut, in ultimii 5 ani, cateva compromisuri majore, pentru a contribui la consensuri din spatele unor decizii importante. Si a facut-o constient de ce face, fara sa fie niciodata constrans (ba, dimpotriva, de multe ori a fost acuzat ca o face impotriva intereselor proprii). Enumar aici doar patru dintre ele:

1.     Primul consens – cel din PSD, din 2010. Cand, dupa ce l-a invins pe Mircea Geoana, a ales cooperarea cu Liviu Dragnea, aflat atunci in tabara politica diferita. Nu a ramas alaturi doar de liderii din propria echipa, ci a preferat realizarea unui consens mai larg, care s-a transformat apoi in “parteneriat”, si care a functionat vreme de 5 ani si jumatate.
 

2.     Al doilea consens nespecific – cel realizat cu liderul PNL, Crin Antonescu, la momentul formarii USL. Impotriva liniei ideologice proprii, in contrasens cu toate deciziile politice ale PSD din istorie (care nu s-a aliat niciodata cu partide mari de dreapta), Ponta a fost artizanul unui “consens” istoric, care a dus la cele mai mari victorii electorale de dupa 1990 (nu e o evaluare subiectiva, ci o analiza a cifrelor din alegeri; scorurile obtinute, mandatele preluate – mai mari decat orice alt competitor politic, dupa FSN-ul din 1990).

3.     Al treilea consens, incercat, dar esuat dupa 6 luni – infamul pact de colaborare institutionala cu Traian Basescu. Cel girat initial de partenerii liberali, iar ulterior denuntat de mai toti partenerii. Pactul care a oferit Romaniei 6 luni de constructie guvernamentala linistita si care a contribuit decisiv la demararea ofensivei anti-coruptie, prin deciziile luate in acele luni. Ulterior, pactul a fost denuntat de Traian Basescu, care a ales sa conteste multe din deciziile economice luate de premier, inclusiv reducerea CAS; aceasta s-a dovedit ulterior ca fiind una din cele mai utile masuri de guvernare luate, alaturi de reducerea TVA.

4.     Al patrulea consens, initiat tot nespecific, a fost realizat informal, dupa alegerile din noiembrie 2014. Premierul Ponta si presedintele Iohannis au incercat, timp de cateva luni, sa arate cum poate functiona o tara in care exista legitimitati diferite, dar compatibile. Un pact de colaborare institutionala nescris, dar care a functionat vreme de jumatate de an, in care Romania a putut face pasi inainte in zone pe care, altadata, le evitase - finantarea armatei, de exemplu, sau lupta impotriva criminalitatii cibernetice (zona cheie in afirmarea Romaniei in plan regional). Acest "consens", ca si cel din 2012, cu presedintele anterior, n-a functionat mai mult de jumatate de an, pentru ca presedintele in functie (in ambele situatii) a preferat sa iasa din zona "dialogului" si sa lanseze atacuri nefortate la partenerul de "consens".
 

Lista este mai lunga, si contine si gesturi de guvernare importante, care merita o analiza speciala (pentru ca reflecta o filosofie de guvernare mult mai democratica decat multi se asteptau de la Ponta si pentru ca rezultatele au fost mult mai bune pentru romani decat urmarea unor strategii conflictuale).

Consensul, spre deosebire de conflict, este foarte plictisitor pentru cei care traiesc din agitatia vietii politice. Este predictibil, liniar si nu face rating, si nu ofera analistilor prea multe argumente de folosit in spatiul public. Singura cale prin care consensul poate fi interesant pentru public, pentru analisti, pentru media, chiar si pentru politicienii obsedati de conflict - este aceea in care consensul este prezentat ca "pozitie nefireasca" a actorilor implicati. De asemenea, “mimarea consensului” mai poate fi interesanta, dupa ce se dovedeste frauda si dupa ce se vad rezultatele acestei mimari.

Nu sunt dintre cei care vor sa conteste consensul, indiferent de cine este cautat si realizat. Prin urmare, nu voi comenta critic cu privire la consensul cautat de Palatul Cotroceni (in mai avertizam ca, daca presedintele abandoneaza consensul, va suferi erodari electorale importante – ceea ce, pana la urma, s-a intamplat).

Stiu foarte clar ca peste doua treimi dintre romani, in toate sondajele, isi doresc ca liderii sa colaboreze pentru interesul public, indiferent ca provin din partide diferite. Prin urmare, liderii care vorbesc in prezent de consens si dialog trebuie sa inteleaga ca acesta nu trebuie mimat, ci realizat cu buna-credinta, fara orgolii si cu intelepciune. Daca acesta este doar mimat, atunci efectele vor fi similare cu rezultatele guvernarii din 2009 – cand “marea coalitie” a ratat sansa protejarii Romaniei de deciziile austeritatii, venite ulterior.
 

Daca este un dialog real, daca asistam la primii pasi spre un consens autentic, atunci vor avea de castigat toti participantii, dar mai ales societatea si cetatenii romani. Intr-un consens autentic isi regasesc rolul si functionalitatea cu totii – si liderii executivi, si partidele de opozitie, si societatea civila, si mediul academic si profesional…

Ramane de vazut, in lunile urmatoare, care vor fi pasii noilor partizani ai consensului, cat din acest “consens” va fi real si cat va fi mimat, cat va duce la constructie autentica si la rezultate efective care sa influenteze in bine spatiul public romanesc. Pentru ca, in functie de aceste rezultate, multi dintre actorii noului consens isi vor juca viitorul politic…