Nu vreau să spun că orice referendum e o tâmpenie, dar uneori e bine să ne abţinem de la magia „consultării populare”. Am văzut-o în acţiune şi în România, o vedem acum în cazul Marii Britanii. A întreba „poporul” ce doreşte este, de fapt, un semn al incompetenţei politicienilor. Sau un gest de rea-voinţă politică.

Naşterea democraţiilor contemporane, bazate pe reprezentativitate electorală, a stat sub semnul acestei problematice decizii de filosofie politică. De fapt, acum când tehnologiile comunicării permit consultarea tuturor membrilor unei comunităţi în timp real, problema devine acută. Cum se iau deciziile într-o democraţie, prin votul tuturor, sau prin discuţii şi negocieri între reprezentanţii grupurilor sociale? Aparent răspunsul e simplu: toată lumea trebuie să îşi dea cu părerea şi cei care au majoritate să decidă!

E o problemă complexă care ţine de fundamentala dezbatere despre participarea politică. E o dilemă cu care s-au confruntat toţi teoreticienii sistemelor democratice, de la vechii greci până la filosofii iluminişti. Modul cum facem alegeri într-o democraţie este la fel de important ca şi alegerile în sine. După cum constata cu tristeţe Platon în urmă cu 2.400 de ani, de ce am crede că oamenii sunt competenţi şi raţionali atunci când iau decizii? Cum putem să lăsăm deciziile într-o societate pe mâna proştilor? Au dreptul ignoranţii să ia hotărâri care vor afecta viaţa semenilor lor? Raţionamentul lui Platon este în continuare valabil şi se reduce la motivaţia pe baza căreia luăm decizii. 

De cele mai multe ori oamenii vor alege ceea ce e bine pentru ei ca indivizi. Binele colectiv, efectul pozitiv pe termen lung, îmbunătăţirea vieţii tuturor nu ne priveşte.

Alegem ce e bine pentru noi, chiar dacă acest „bine” înseamnă rău pentru alţii.

Iar democraţia plebiscitară le va da întotdeauna cetăţenilor ceea ce aceştia îşi doresc, însă nu şi ceea ce este bun. Prin urmare acest tip de democraţie nu este bun în sine. Disputa s-a reluat şi în secolul XVIII, când un gânditor politic ca Rousseau susţinea valorile democraţiei prin consultarea tuturor cetăţenilor, iar un filosof politic ca Burke afirma că binele comun nu este totuna şi nici egal cu opinia majoritară. Şi argumentele lui Burke, susţinute într-un celebru discurs din 1774, sunt valide până azi. Democraţia parlamentară spre deosebire de procesele decizionale prin referendum are o mare calitate. Spre deosebire de referendum care este, prin excelenţă, un instrument al forţei majorităţii, democraţia prin reprezentanţi pare defectuoasă, dar oferă garanţii minorităţilor de idei.

De ce trebuie să înţelegem democraţiile ca sisteme care refuză acţiunile majoritariste? Pentru că vedem efectul unor astfel de hotărâri în situaţi concretă a Brexit-ului. La un referendum nu există loc de negociere, nu există o dezbatere decizională, ci numai o dezbatere publică. Mai mult, în momentul în care majoritatea simplă a decis, nu mai rămâne nimic de făcut pentru minoritatea perdantă, dar care poate fi extrem de largă din punct de vedere social, politic sau chiar demografic. De ce trebuie să ne supunem orbeşte deciziilor unei majorităţi care, uneori, nici măcar nu este o majoritate absolută, ţinând cont de gradul de participare? Acesta este un defect fundamental al absolutismului democratic.

După cum s-a văzut în Marea Britanie, când în urma referendumului britanicii au început să caute pe google ce înseamnă Uniunea Europeană, problematică pentru o democraţie plebiscitară este chiar nivelul de informare şi educare a celor care participă la luarea deciziilor. Cum putem avea încredere într-o societate în care majorităţile ignorate decid pentru toţi membrii comunităţii.

Imaginaţi-vă un referendum în judeţul Vaslui, în care întrebarea ar fi: sunteţi de acord cu legalizarea violului?

Există situaţii în care decizia este impusă prin contextele sociale, la rândul lor schimbătoare. De exemplu în 1979 republica Iran a devenit republică islamică printr-un plebiscit cu un rezultate covârşitor în favoarea înfiinţării statului religios. Ce credeţi că ar răspunde concetăţenii noştri, care se declară majoritar ortodocşi, la întrebarea simplă: sunteţi de acord ca în Constituţia României ţara noastră să fie numită ţară creştină? Un astfel de răspuns au dat în 2009 elveţienii, care au decis să interzică minaretele pe tot teritoriul cantonal.

Există nenumărate exemple de decizii care nu ţin cont de binele colectiv şi care se iau exclusiv pentru binele imediat al celor care îşi exprimă opinia. De aceea unele ţări exclud votul direct şi nemijlocit ca practică decizională democratică. De fapt în Statele Unite sau în Germania nici nu s-au ţinut referendumuri de la ultimul război încoace, tocmai pentru a evita dictatura majorităţii.

În condiţiile în care unul din patru americani cred că Soarele se învârte în jurul Pământului, cum ar fi să fie făcut un referendum prin care toţi ceilalţi oameni să fie obligaţi să creadă în această idee?! În fond nu este evident că Soarele se mişcă pe cer? Iar această posibilitate înspăimântătoare, ca semenii noştri care habar nu au despre un fenomen, să ia decizii în numele tuturor este mai acută ca oricând.

Doar pentru că cei mai mulţi semeni ai noştri spun că un lucru este bun – iar el poate să fie bun pentru acel grup – nu înseamnă că este bine pentru toţi ceilalţi. Şi, la urma urmelor, nu sunt proşti cei care răspund la întrebări tâmpite. Proşti sunt cei care pun astfel de întrebări.