Prostia, ameninţare majoră pentru siguranţa naţională

Nu există observator al vieţii publice din România care să nu fie de acord că nivelul elitelor politice şi administrative a scăzut drastic în ultimele decenii. Fenomenul a îngrijorat de-a lungul timpului, dar acum s-a ajuns dincolo de limitele de siguranţă în care poate funcţiona o societate.

Este vorba despre pregătirea intelectuală a celor chemaţi să ia decizii în numele societăţii, dincolo de modul, legal sau ilegal, corupt sau necorupt, în interesul lor sau al altora, în care îşi exercită prerogativele funcţiei.

Dacă urmăreşti traseul profesional al multora dintre demnitari, te apucă spaima. Nu că nu ar avea dimplome. Ba din contră! Au prea multe! Au terminat facultăţi cu titulaturi fistichii, specializări inventate, ca să nu mai aducem aminte miile de lucrări de doctorat obţinute ca în piaţă, în funcţie de legea cererii şi a ofertei!

Câteva cazuri de politicieni plagiatori au scandalizat lumea, s-au dat şi câteva decizii de retragere a titlurilor.Şi ce dacă? Sistemul funcţionează înainte. Iar de zeci de ani, de când a fost pus pe roate, a produs un rău uriaş pentru România.

Băieţii deştepţi din domeniu şi-au dat seama cu mulţi ani în urmă, ce mină de aur o reprezintă sistemul dimplomelor academice fără acoperire. Mai la vedere sau într-un mod mai sofisticat, mecanismul a început să producă în masă. Generaţii după generaţii au primit calificări cu care nu ar fi reuşit să se descurce nicăieri, dacă ar fi trebuit să-şi dovedească gradul de competenţă. Dar sistemul nu a fost gândit pentru piaţa muncii. Acolo lucrurile sunt clare. Zeci de mii de tineri români pleacă în fiecare an să înveţe în străinătate şi îşi găsesc loc de muncă, după pregătirea fiecăruia, într-un mediu competitiv din afara ţării.

Nu, sistemul a fost gândit pentru sectorul bugetar, pentru administraţie şi politică! Acolo era nevoie de hârtii care să tapeteze cu ifose birourile, de postere pentru a decora cv-ultitularului de funcţie publică. Abolvenţi de facultăţi imaginare, masteranzi în tot felul de ştiinţe ale nimănui şi doctori făcuţi din lucrările altora au ajuns în cele mai importante niveluri de decizie ale societăţii româneşti.

Incompetenţii şi semi-analfabeţii le ştiu pe toate şi se fălesc la televizor. Până mai ieri, erau buni să facă propagandă, să dea din gură cu patimă şi încrâncenare pentru politica partidului şi a iubitului lor conducător. Erau detestabili de pe atunci, dar nimeni nu îi băga în seamă.

Astăzi, timpul le-a dat dreptate. A venit rândul acestei generaţii fake. Cei de dinaintea lor, au părăsit scena odată cu trecerea timpului. În mod natural, valurile doi şi trei din partide au ajuns în sferele puterii. Sunt produsele fabricilor de diplome. Ei ştiu tot şi decid tot. Nu au dubii, nu stau să cântărească. Fac ce le trăzneşte prin cap şi nu se întreabă niciodată care vor fi consecinţele.

Dau ordonanţe de urgenţă, schimbă legi, aruncă pe piaţă iniţiative care întorc pe dos societatea şi economia. Ce le pasă? Au mărit salariile şi pensiile ştiind că asta le garantează voturi. Cum vor fi plătite? Pe cine interesează? Ei ies la televizor şi spun că Soros e de vină. Dintre toate promisiunile, cea îndeplinită a fost a majorării salariilor demnitarilor. Veniturile lor au crescut primele!

Sigur că populismul este la putere. Dar când populismul e dublat de prostie, se ajunge la în mod sigur la dezastru. Trebuie numai să aruncăm o privire asupra a ceea ce se întâmplă. În fiecare săptămână apare câte o iniţiativă nesăbuită. Iar principiul suprem a devenit, întâi tăiem şi apoi măsurăm! Dacă întrebi despre vreun studiu de impact, se ută la tine ca la unul căzut de pe altă planetă şi spun că nu e nevoie.

Din păcate, prostia nu poate fi pusă drept ameninţare în Strategia de Apărare Naţională. Deşi ar trebui să figureze între primele! Cu asemenea decidenţi nu e nevoie ca inamicii să se forţeze prea mult. Le facem singuri treaba. Ne destabilizăm singuri. Ne facem praf  bugetele şi economia. Îi obligăm pe cei mai dinamici şi mai bine pregătiţi să plece dezamăgiţi din ţară. Ne batem joc de imaginea ţării, atâta câtă este, atunci când un ministru deschide gura. Pe la toate întânirile internaţionale suntem întrebaţi de partenerii noştri europeni cam cum vedem noi şi ce plănuim pentru preşedinţia Consiliului European în 2019. Îngrijorarea se vede de la o poştă. Pe bună dreptate oamenii se tem de ce va fi, gândindu-se că astfel de competenţe pe care le au în faţă vor ajunge să conducă şi Uniunea Europeană. Vestea bună este că o preşedinţie europeană durează doar şase luni, dar consolarea e slabă.