Proiect de ţărişoară

„Aş vrea să fac şi eu un bilanţ al ultimilor 10 ani: în 2004 eram pe ultimul loc în Europa, în 2014 suntem tot pe ultimul loc”.

Cuvintele din chapeau îi aparţin unui blogger, Julius Constantinescu, care continuă: „Vă mulţumesc, seară bună şi consumaţie plăcută”. E realitatea dură, dar veselă, de genul caprei râioase care umblă cu coada pe sus. Ea exprimă eşecul românesc de proporţii şi logica desfundată a ideologilor români la modă. Pe scurt, toată agitaţia enormă, uriaşele dispute, urletele fanatice care au vălurit societatea au născut un şoricel. O Românie pricăjită, fără speranţă, fără orizont. Suntem la coada cozii. Suntem cei mai naşpa. E bine, dacă privim fără resemnare, dar şi fără idei preconcepute, că putem pune datele şi faptele cap la cap. Poate cu un strop de luciditate să ieşim din ceea ce pesimiştii naţionalişti denumesc „destin”. Am vorbit de multe ori despre specificul şi predestinarea româneşti care par, de sute de ani, să ne condamne la un veşnic început fără un sfârşit valabil sau predictibil. Mi se pare că semănăm al naibii cu meseriaşii care construiesc o casă fără plan şi care, puşi în faţa unei catastrofe, dreg, repară şi cârpesc, fără să-şi vadă niciodată opera sfârşită. Nu apucă să ridice un zid, că pică ferestrele. Îndreaptă tavanul, se năruiesc scările. Au legat căpriorii cu sârmă, burlanele se revarsă în odaie. Când e gata acoperişul, nu mai are loc hornul. Uşa de la baie nu se deschide, pentru că un meşter deştept a ridicat un stâlp de susţinere în faţa ei. În casa românească nu se poate trăi, pentru că nimeni nu se simte bine. Când e de muncit, nu e de lucru, când e de dormit, e gălăgie, iar când e să şi petrecem, s-au terminat banii şi trebuie să vindem masa şi scaunele.

Aici vine rostul ideologilor, cei care au otrăvit cu neştiinţa lor ţanţoşă apa, pământul şi aerul. Pentru ei, marea realizare românească e Justiţia independentă. Asta e ce îi doare cel mai tare. Departe de mine să afirm că nu e nevoie de adevăr, dreptate şi pedeapsă. Numai că Justiţia nu e un scop în sine. Acolo unde nu există viaţă, nu există nici zeiţa legată la ochi. Cu alte cuvinte, trebui mai întâi să fii şi să faci ceva pe lumea asta, să acţionezi, să visezi şi să greşeşti şi abia la urmă să tragi ponoasele. Justiţia e în slujba omului, nu viceversa. Iar scopul umanităţii e să trăiască şi să se bucure. Un stat de drept cu o populaţie săracă, bolnavă, nefericită e ca infirmeria unei închisori. Asta e explicaţia pentru care nu mă pot ralia răcnetelor de entuziasm (da, acum pot să le spun deschis, ca să fie clar) ale băsiştilor. Da, Justiţia e marea realizare a fostului preşedinte. Numai că e singura. Restul, dezastru. Sistemul electoral uninominal. Viaţa politică. Resursele. Condiţia cetăţeanului. Prezumţia de vinovăţie. Salariatului. Setviciile secrete. În toate s-a implicat, ca un adevărat jucător, pe toate le-a făcut varză. De ce? Simplu. Pentru că, aşa cum spuneam acum şapte ani, domnul preşedinte a crezut că România e un vapor, iar poporul, un echipaj care trebuie să-l asculte orbeşte. N-am să obosesc niciodată să repet: un stat trebuie să-şi apere şi să-şi protejeze cetăţeanul. Aşa sună lecţia europeană contemporană şi nu e niciun socialism sau comunism în ceea ce spun. Dimpotrivă.

Duminică a fost prima dată când am tresărit la un discurs politic. Am auzit cuvintele magice: „proiect de ţară, învăţământ, sănătate, prosperitate”. Ştiu că sunt prea bătrân să mai sper. Dar nu mă împiedică să visez la ţara mea, aşa naşparlie cum e ea.