S-a votat cu 11 voturi pentru, 7 abţineri şi niciun vot împotrivă - ca să vedeţi cum funcţionează în realitate frăţiile astea transpartinice. I-am catalogat pe toţi drept „canalii” nu doar pentru modul în care au votat, ci şi pentru că şedinţa a fost programată pentru ora 14.00, dar s-au întrunit mai devreme, ca să scape de presă, iar la 13.30 votul era deja dat.

Ziceam eu săptămâna trecută că mizele sunt uriaşe în albirea plagiatorilor, iar ceea ce face Parlamentul confirmă pe deplin asta. Urmează plenul Camerei Deputaţilor şi apoi Senatul, unde veghează la desăvârşirea dezastrului însăşi Ecaterina Andronescu, cea mai toxică persoană care a administrat vreodată soarta şcolii româneşti.

Ordonanţa mai are însă o grămadă de alte blestemăţii, poreclite amendamente, în mod corect criticate de Iohannis, şi toate au fost păstrate intacte. Aceste amendamente au drept ambiţie acordarea unei autonomii totale universităţilor în gestionarea titlurilor academice. Şi aici ajungem la esenţa problemei: plagiatele sunt doar buboiul unui organmism bolnav, abcesul care se vede şi este relativ uşor de depistat.

Boala adâncă şi grea, cea care nu se vede şi care împinge din când în când buboaiele la suprafaţă, este calitatea intrinsecă a procesului educaţional. Îmi spunea cineva de la CNADTCU, membru în Secţia de Matematică: „Problema plagiatelor e totuşi periferică. Să vezi dezastru cu doctorate inutile, irelevante, care nu folosesc nimănui, ci doar celui care le scrie. Abia alea dacă vor fi verificate se va vedea adevăratul dezastru”.

Autonomia totală acordată universităţilor o fi ea bună în ţări aşezate, unde mediul academic şi-a câştigat pe drept, în timp, o bună reputaţie şi ţine cu dinţii de ea. A acorda o asemenea autonomie tuturor universităţilor din România, unde sistemul a fost adânc penetrat de impostură în ultimele decenii, înseamnă să admitem că impostorii au câştigat bătălia.

Şi ca să arăt că aceasta nu este o simplă afirmaţie, aduc un exemplu concret, petrecut tot în aceste zile. Trei profi univ. dr. Moş Teacă, unul de la Academia de Poliţie şi doi de la Academia de Informaţii, au format o comisie de lucru şi au decis că Petre Tobă şi Florentin Pandele nu şi-au plagiat lucrările de doctorat. Raportul lor a fost aprobat de către Secţia de Ştiinţe Militare a Consiliului de Atestare a Titlurilor Academice (CNADTCU) – formată şi aceasta dintr-o cohortă de alţi prof. univ.dr. Moş Teacă.

Unul dintre argumentele raportului este de-a dreptul doborâtor: deşi Tobă şi Pandele au copiat în doctoratele lor texte de pe internet, nu se poate considera că au plagiat pentru că internetul nu este o peroană în sensul cerut de lege. Din prostie sau din ticăloşie, toţi aceşti Moş Teacă fac o gravă confuzie între palgiatul în sens penal şi plagiatul în sens academic. Pentru ca o acuzaţie de plagiat în sens penal să subziste, este nevoie să existe o victimă, o parte vătămată, care să revendice originalitatea operei. Însă în sens academic, este irelevant dacă există sau nu o parte vătămată. Comisia nu avea de identificat o victimă, ci de constatat dacă dr. Tobă şi dr. Pandele au copiat textele din altă parte, indiferent dacă acea altă parte este o persoană identificabilă sau e internetul însuşi.

Dacă ar fi ticăloşie încă ar fi bine: au vrut oamenii să le facă un hatâr lui Tobă şi lui Pandele. Dacă este însă prostie, lucrurile sunt mult mai grave: înseamnă că acesta le este nivelul, asta înţeleg ei din conduita academică şi asta transmit generaţiilor pe care le educă. Din fericire, Consiliul General CNADTCU a respins raportul coloneilor şi a decis ca o altă comisie, independentă de vipuşti şi epoleţi, să evaluzeze doctoratele. 

Şi revenim la cestiune: dă-le acestor Moş Teacă totală autonomie universitară, aşa cum intenţionează acum Parlamentul. Vor putea oricând să spună „Noi suntem şefi aici, noi decidem cum trebuie să arate o teză de doctorat, nimeni nu are a se amesteca în treburile noastre interne”. Şi astfel pornim din nou fabricile de diplome, de care ne chinuim de câţiva ani să scăpăm.