Statul, cu instituţiile sale cheie, este pe cale să redevină ţinta numărul 1 într-un război politic şi politicianist în care cetăţenii sunt victime colaterale sigure.  

Peste numai 4 luni, românii îşi vor trimite reprezentanţii la Bruxelles, un loc în care se iau multe decizii cu privire la viaţa lor de fiecare zi. Cu toate acestea, campania pentru europarlamentare se va duce probabil tot după ritmul decântecelor hipnotice pro şi anti-Băsescu.  Mi se pare de neconceput cum abandonăm repede teme majore de interes în favoarea unor conflicte sterile de pe urma cărora nimeni, dar absolut nimeni nu câştigă nimic.

Isteria cu iz extremist din tabloidele britanice prilejuită de ridicarea restricţiilor pe piaţa muncii începând cu 1 ianuarie 2014, declaraţiile medievale ale unor conservatori germani în fruncte cu Elmar Brok legate de amprentarea cetăţenilor aflaţi în căutare de locuri de muncă atrag atenţia asupra uneia dintre cele mai importante provocări pentru România următoarelor decenii. Este vorba despre capacitatea noastră de a ne dezvolta durabil în interiorul Uniunii Europene, lucru vital pentru asigurarea bunăstării viitoare a naţiunii.

Dezvoltarea noastră durabilă este o ecuaţie cu soluţii legate aproape exclusiv de resursa umană inteligentă, pregătită pe banii statului român, pe care reuşim să o păstrăm în ţară.

Afacerile româneşti nu se vor putea dezvolta, investiţiile străine cu valoare adăugată mare nu vor veni, locuri de muncă bine plătite nu vom avea, calitatea serviciilor publice şi a vieţii românilor nu se va îmbunătăţi decisiv dacă România nu are şi nu valorifică o masă critică de populaţie bine pregătită, divers şi înalt calificată care să muncească acasă.

Obiectivul dezvoltării durabile nu depinde însă doar de noi. Suntem o ţară membră UE, un stat conectat la procesele decizionale din Uniune. Prin urmare, dezvoltarea noastră depinde şi de alte capitale europene, de capacitatea noastră de negociere, de abilitatea cu care ne apărăm interesele şi de forţa cu care ne impunem pe agenda comună temele proprii de preocupare.

Dacă resursa umană este cheia dezvoltării noastre durabile, atunci România nu are de ales. Trebuie să lupte cu toate instrumentele, inclusiv impotriva ipocriziei unor politicieni din mari ţări occidentale (în special din  Marea Britanie, Germania, Franţa şi Olanda) care se dau peste cap pentru a atrage resursa umană înalt pregătită din Estul Europei, ridicând în acelaşi timp o nouă Cortină de Fier în faţa imigranţilor săraci şi cu educaţie precară, reproşând Estului, în mod particular României şi Bulgariei, că nu îşi ţin săracii acasă.

Problema e că, o ţară devalizată de resursa ei cea mai de preţ – populaţia educată şi înalt calificată – nu va avea niciodată mijoace reale pentru a-şi reface economia, pentru a genera dezvoltare durabilă. Fără o resursă umană bine pregătită, afacerile nu pot inflori, iar săracii Estului nu pot avea locuri de muncă decent plătite la ei acasă.  Oferind facilităţi complexe pentru atragerea elitelor est-europene din diverse domenii, dar blocând migraţia sărăciei, rezultă un proces de stimulare a subdezvoltării Estului. Şi implicit, se alimentează izvorul de imigranţi low-class de care se tem atât de mult politicienii conservatori sau eurosceptici.

Dincolo de ipocrizie, cei care vorbesc despre restricţii pe piaţa muncii înalcă flagrant tratatele Uniunii.  Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene precizează foarte clar faptul că “Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură libera circulaţie a persoanelor, serviciilor, mărfurilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire.” Prin urmare, în loc să ridice noi bariere care divizează Europa, Statele Membre ar trebui să se preocupe mai mult de dezvoltarea echilibrată. Iar dacă nu o fac, înainte ca Bruxellesul să intrevină hotârât, noi singuri trebuie să ne apărăm interesele. Cu energie, cu inteligenţă, cu patriotism şi evitând capcanele interne care ne fac necredibili la masa comună a negocierilor de la Bruxelles.

Şi nu, nu este imposibil să ne păstrăm elitele. Contra-exemple de succes în acest sens avem chiar în România. După ani la rând în care IT-iştii români fugeau pe capete în Occident, iată că în ultima perioadă, investiţii inteligente româneşti şi multe investiţii străine în industria IT locală ţin în România, în Bucureşti şi în Cluj-Napoca, în Timişoara sau în Iaşi o resursă umană înalt pregătită şi bine plătită care contribuie la dezvoltarea noastră durabilă. Deci se poate!

Până la urmă, nu ştiu dacă sunt de acuzat guvernele Marii Britanii, Germaniei (cele mai simpatizate ţări de către români, conform sondajului INSCOP), Franţei sau Olandei de faptul că încearcă blocarea imigranţilor săraci şi atragerea celor educaţi. Ştiu însă că aştept din partea oricărui factor de decizie din statul român să lupte până la capăt pentru apărarea drepturilor garantate de tratatele Uniunii Europene şi mai ales pentru păstrarea resursei umane înalt pregătite acasă, în România.

Şi îmi doresc cu disperare ca în locul războialelor absurde împotriva propriului stat, în locul retoricii electorale care sună a pustiu şi deznădejde, să avem parte măcar de câteva bătăli electorale duse în folosul plătitorului de taxe, pe probleme care interesează cu adevărat românii şi au impact asupra vieţii lor atât de greu încercate.