Primul impas. Anul preşedintelui scriitor

În încăpăţânarea de a nu concura cu predecesorii, Klaus Iohannis a lăsat eterna obsesie prezidenţială de a rămâne în istorie, înlocuind-o, pesemne, cu dorinţa de a prinde un loc periferic în istoria literaturii.

La plecarea în vacanţă, preşedintele a trimis editurii care s-a îngrijit de prima sa carte, „Pas cu pas”, şi manuscrisul celei de-a doua, titrate previzibil: „Primul pas”. Volumul descrie, în paşi mărunţi, lungul drum spre Cotroceni şi primele 100 de zile de tihnă la Palat.

Un lucru a fost, din prima zi, clar. Klaus Iohannis nu va fi Traian Băsescu. Nu pentru asta fusese ales, nu cu gândul de a-i semăna ori de a repeta erorile fostului preşedinte călca cel nou, în decembrie, pe covorul roşu întins în curtea Cotrocenilor. Primul vorbea neîntrerupt. Al doilea tace. Primul băga băţul prin gard. Al doilea trage calculat draperiile groase, să fie de negăsit. Primul îşi ţinea, din faţa steagurilor sau de pe trotuar, zilnicul discurs. Al doilea scrie. Foarte bine, ne-am ales, în locul preşedintelui-jucător, cu preşedintele-scriitor. Un scriitor minor, însă, al cărui talent literar nu-l depăşeşte cu mult pe cel al marilor noştri autori recenţi – George Becali, George Copos ori Sorin Ovidiu Vântu.

Iată, la întâmplare, un pasaj din prima sa carte, în care autorul sare, iliescian, de la copilărie la problemele stringente ale ţării: “Mi-am petrecut multe vacanţe la ceilalţi bunici ai mei, la ţară, în Bradu, lângă Sibiu. Luam parte la viaţa familiei de acolo: mergeam cu ei la câmp, la fân, îngrijeam animalele, făceam tot ce se face într-o gospodărie ţărănească. Acolo mi-am petrecut multe vacanţe, cam până pe la zece, doisprezece ani. Din păcate, România rurală nu s-a schimbat fundamental de pe vremea când am fost eu copil, iar aceasta este una dintre marile probleme ale ţării”.

În altul, ceasul interior al scriitorului Iohannis ne poartă săltat până la şcoala din capătul străzii:  “La şcoală mergeam de foarte multe ori singur, alteori mă mai întâlneam cu câte un coleg pe drum, dar şcoala s-a aflat mereu foarte aproape de casa mea: efectiv în celălalt capăt al străzii, la cinci minute de mers pe jos. Apoi m-am mutat la altă şcoală, la şapte minute de mers. Nici dascălii noştri şi nici părinţii nu au fost deosebit de severi cu noi. Dar ştiu că la noi în casă a fost întotdeauna ordine.”

Şi pentru că scriitorii sunt şi ei oameni, din mâinile lor se întrupează, egal, cuvinte şi plăci rânduite de faianţă: “Nu sunt un tip extrem de îndemânatic, dar nicidecum stângaci. Mi-a plăcut să meşteresc mereu câte ceva, dar nu mi-am dezvoltat niciodată un hobby propriu-zis. Pot să repar orice prin casă, prin grădină, prin pivniţă. Când a fost nevoie, mi-am pus singur faianţă şi gresie în baie, în apartamentul în care m-am mutat cu soţia după ce ne-am căsătorit”.

E, fireşte, dreptul oricărui preşedinte să îşi ia concediu şi e alegerea sa dacă la întoarcere decide să prezinte chiar un al treilea draft al cărţii sub titlul „Pas în doi”, „Pas după pas”, „Pas cu pască şi cozonac” ori, mai simplu, „Impas”. Aşa cum a fost, până la urmă, dreptul oricărui candidat de a arunca peste gard vrafuri de pliante asfixiate de confuzii doctrinare ori de a scrie, în locul colosalelor afişe colorate, o carte. Da, Klaus Iohannis scrie cum vorbeşte, dar e mai onest, mi-am spus atunci, să te prezinţi aşa cui vrea să te citească decât să urci pe-un soclu de minciuni rânjind sfios dintr-o broşură de partid.

Valul de popularitate revărsat anul trecut peste Târgul de carte Gaudeamus i-a dat, se pare, lui Klaus Iohannis, coautor al propriilor discursuri, iluzia talentului de scriitor. În politică, aparenţa e totul. Iar noul preşedinte, închis trei luni la Palat să mai scrie o carte, în timp ce foştii subalterni politici şi-au găsit aproape fără excepţie câte o sinecură, preferă pesemne, în locul unui şef de stat bine făcut, aparenţa unui autor bine vândut.

M-ar mira să aflăm din “Primul pas” cine i-a finanţat preşedintelui, în realitate, campania. Ar fi de-a dreptul surprinzător să citim, de pildă, care au fost circumstanţele reale în care a demisionat George Maior, cum a fost ales şi de ce s-a retras George Scutaru sau cu cine s-a întâlnit familia prezidenţială în concediul privat din Statele Unite. Să nu fim, totuşi, naivi. De ce ar scrie atunci Klaus Iohannis, la fiecare trei luni, o carte?

De ce nu? La ieşirea sa din bibliotecă, la capătul celor 100 de zile de recăpătare a nomalităţii, ţara e tot acolo,  iar locul său în sondaje neclintit. Postările pe Facebook primesc mai departe zeci de mii de like-uri, doar că pe ici, pe colo, România lucrului bine făcut îşi mai frânge câte un os în mâna unei generaţii politice aparent noi, înfipte într-un sistem vechi, ca un cui ruginit, fără cap. Partidele invitate prin reprezentanţii lor de două ori la Cotroceni au reuşit, în acest răstimp, să rescrie, la rându-le, legea electorală fără niciun cuvânt despre promisul vot prin corespondenţă. Liberali şi PSD-işti laolaltă au dat finanţării viitoare a partidelor splendida aură de sub care spălarea de bani cu acte, prin împrumuturi fictive, să nu se mai zărească. PSD a făcut planul unui Cod Penal convenabil, iar Guvernul n-a făcut mai nimic.

În locul preşedintelui-scriitor, aş prefera un preşedinte-cititor. Unul care să parcurgă, precum candidatul Iohannis, pe bancheta din spate a maşinii care îl ducea în noiembrie de la Sibiu la Bucureşti, mii de pagini de documente, sute de pagini de legi strâmbe, ca şi cea pentru finanţarea partidelor, care se vor, la întoarcerea sa din vacanţă, promulgate. Aş prefera un preşedinte înconjurat de oameni noi, de o generaţie politică gata să umple vidul chemaţilor la DNA şi nu un scriitor amator. E, deja, plină România de personaje, dar e golită de figuri.