Primele alegeri din România Mare, prima mare surpriză: Favoriţii, zdrobiţi la urna de vot

Primele alegeri din România Mare, prima mare surpriză: Favoriţii, zdrobiţi la urna de vot

Caricatura din ziarul Viitorul reprezentându-l pe Ion I. C. Brătianu zdrobind obstacolele către urna de vot puse de generalul Averescu şi Take Ionescu

Alegerile prezidenţiale din anul 2009. Turul doi de scrutin. Traian Băsescu îl acuză pe contracandidatul său Mircea Geoană de faptul că este omul ruşilor. Cu 90 de ani în urmă, aceeaşi acuzaţie o lansa în campanie electorală generalul Averescu la adresa rivalului său politic, Ion I. C. Brătianu. Singura diferenţă era numele duşmanului: Germania în loc de Rusia.

Ştiri pe aceeaşi temă

În două episoade, adevarul.ro vă va prezenta culisele, sistemul şi scandalurile care au marcat viaţa electorală din România interbelică. Am ales să prezentăm şi să disecăm două perioade istorice care prin analogie se aseamănă destul de mult cu ceea ce s-a petrecut în România de după anii 1990.
În primul episod vom analiza primele alegeri electorale din România Mare. În cel de-al doilea, de mâine, vom trata alegerile din perioada Marii Crize economice 1928-1933. Vom regăsi în perioada interbelică aproape aceleaşi scandaluri electorale care umpleau paginile ziarelor de atunci, aşa cum astăzi acaparează aproape tot spaţiul de emisie al televiziunilor de ştiri: acuzaţii incredibile de trădare a interesului naţional, învinuiri de fraudare a scrutinului, vot multiplu, mită electorală, bătăi electorale, implicarea diverselor instituţii de forţă ale statului în fraudarea alegerilor etc.
 
Primul Război Mondial a schimbat profund România. Experienţa traumatizantă a războiului a produs modificări radicale în conştiinţa românilor. Aşteptările românilor faţă de clasa politică erau acum mult mai mari, acestora adăugânduli-se şi promisiunile făcute de rege, tăranilor în anii războiului: împroprietărire, vot universal, ajutoare pentru reconstrucţie etc. Sfârşitul războiului avea să aducă şi modificarea sistemului politic. Până în 1918, scena politică era marcată de două mari partide politice: Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Conservator. 
Prin rotativa guvernamentală impusă de Regele Carol I, cele două formaţiuni politice alternau la guvernarea ţării. Sistemul votului cenzitar antebelic reducea numărul alegătorilor la un procent foarte mic din populaţia României. De exemplu, „în 1914, când au avut loc ultimele alegeri înainte de război, erau înregistraţi doar 110.000 de cetăţeni cu drept de vot. Ţărănimea care vota prin delegaţi (indirect) nu era antrenată în disputa politică. (...) După legiferarea votului universal în noiembrie 1918, politica a intrat în viaţa cotidiană a milioane de români. Un mandat  de deputat se obţinea prin votul a 50.000 de români, adică de 125 de ori mai mulţi comparativ cu 1914”.  
 
La terminarea războiului, Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Conservator erau învinovăţite de opinia publică pentru nereuşitele din timpul războiului. Liberalilor li se reproşa campania dezastruoasă din 1916, retragerea pripită în Moldova, lipsa alimentelor în anii războiului, distrugerea căilor de comunicaţii etc. Asupra Partidului Conservator plana ruşinea încheierii de către liderul lor, Alexandru Marghiloman, a Păcii de la Buftea. 
După adoptarea legii votului universal (modificarea Constituţiei s-a făcut printr-un decret/lege publicat în Monitorul Oficial la 16 noiembrie 1918), populaţia aştepta cu nerăbdare organizarea de alegeri parlamentare. Între timp, din noiembrie 1918 şi până în noiembrie 1919, la conducerea României aveau să se succeadă trei guverne. La 6 noiembrie 1918, guvernul condus de Alexandru Marghiloman avea să fie înlocuit cu unul condus de generalul Constantin Coandă. La 1 decembrie 1918, Ion I. C. Brătianu devenea din nou prim-ministru până la 27 septembrie 1919, atunci când, refuzând să semneze tratatul de pace cu Austria, a demisionat. Alegerile aveau să fie practic organizate de un guvern prezidat de generalul Arthur Văitoianu (27 septembrie - 30 noiembrie 1919).
 
Generalul Averescu, omul politic
 
„La sfârşitul războiului s-a creat mitul Averescu. Constantin Argetoianu scria despre excepţionala popularitate a generalului Alexandru Averescu: «În sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau că-l zăriseră coborând dintr-un aeroplan în mijlocul lor, alţii – cei care făcuseră războiul – povesteau că trăiseră cu el în tranşee. Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau toate nădejdile – numai de la el se aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi. Popularitatea lui avea ceva mistic, ceva supranatural şi tot felul de legende începuseră să îşi facă drum în jurul acestui nou Mesia al neamului românesc. Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului şi demobilizaţii au adus-o  în sate cum ar fi adus orice altă boală». Averescu era renumit ca un excepţional comandant de oşti, care a intervenit cu succes de mai multe ori în timpul războiului în momente critice, legându-şi numele de mare izbândă de la Mărăşeşti. Pe de altă parte, el era receptat ca un om persecutat de liberali, în special de Ion I. C. Brătianu, care a refuzat să îl propună în funcţiile pe care le merita – acela de şef a Marelui Cartier General sau de ministru de război”.  
Generalul Averescu avea să joace un rol important pe scena politică românească în primii ani după război. El va înfiinţa încă din aprilie 1918 un partid pe care îl va denumi Liga Poporului. Deviza partidului suna promiţător:  „muncă, cinste, legalitate”, iar promisiunile către popor aveau să fie şi mai îmbietoare: împroprietărirea fiecărei familii de ţărani cu căte 5 hectare de pământ, asigurarea procurării alimentelor, tragerea la răspundere a vinovaţilor pentru campania din 1916 etc. 
 
Un Vechi Regat, două provincii, trei legi diferite pentru alegerea parlamentarilor
 
Planurile generalului aveau să fie date peste cap de guvernul de militari şi tehnicieni condus de generalul Văitoianu, care a menţinut primarii şi prefecţii aparţinând PNL. Experienţele electorale antebelice arătau sumbru. Practic, aparatul de stat care organiza alegerile asigura şi victoria partidului de guvernământ. Astfel, pentru a nu înregista un eşec, generalul Averescu avea să decidă să nu participe la alegeri şi să transmită românilor să le boicoteze. Acest îndemn va vicia rezultatele electorale, deoarece mulţi români nu vor participa la vot, iar alţii vor vota pentru partide ce aveau un program apropiat de cel al generalului. 
Legea electorală publicată la 14 noiembrie 1918 dispunea de efecte juridice doar în Vechiul Regat şi Basarabia. „De ce ?pentru că în momentul respectiv doar Basarabia iniţiase, din punct de vedere strict juridic procesul de unificare. Transilvania, pe de o parte, şi Bucovina, pe de alta, îşi vor începe demersurile câteva săptămâni mai târziu, după ce maşinăria construcţiei electorale va fi fost pornită. Vom avea astfel o lege pentru Vechiul Regat şi Basarabia în noiembrie 1918 şi apoi, în august 1919, alte două legi, una pentru Bucovina şi alta pentru Transilvania” .  
 
Campania electorală
 
Campania pentru alegerile din noiembrie 1919 (alegerile s-au desfăşurat în zilele de 2, 3 şi 4 noiembrie) avea să fie marcată de înfruntarea dintre Partidul Poporului al generalului Averescu şi Partidul Naţional Liberal, cârmuit cu ”mână de fier” de Ion I. C. Brătianu. Vârfurile de lance ale celor două partide erau ziarele „Îndreptarea” şi oficiosul liberal „Viitorul”. 
În paginele acestora, cei doi lideri se acuzau reciproc de faptul că în timpul Primului Război Mondial au vrut să se alieze cu „ocupantul”, în speţă generalul german August von Mackensen. 
Primul care ”a aruncat mănuşa” a fost Averescu, care l-a acuzat pe Ion I. C. Brătianu de faptul că a vrut să partizaneze cu duşmanul. (Foto - stânga:„Îndreptarea”, 5 noiembrie 1919)
Replica nu s-a lăsat aşteptată. „Viitorul” publica după câteva zile scrisori „găsite”, scrise de generalul Averescu către ocupatorul Mackensen. Din scrisori reieşea că generalul român accepat să colaboreze cu duşmanii, mai mult „primea să intre într-un guvern Carp, ca să facă pace separată cu nemţii”. (Foto - dreapta: „Viitorul” 17 noiembrie, 1919
Bineînţeles, „Îndreptarea” a catalogat toate aceste „dezvăluiri” ca fiind invenţii, asigurând populaţia că cel care a vrut să facă pace cu nemţii a fost Ion I. C. Brătianu.
Mai mult, prin influenţa pe care o aveau liberalii asupra guvernului Văitoianu, generalul Averescu acuza Executivul că a pus Armata în slujba liberalilor, iar camioanele soldaţilor cărau alegătorii liberali la vot.
 
Rezultatul alegerilor, o mare surpriză
 
Alegerile aveau să producă, însă, o surpriză de proporţii chiar şi în acest context. Primarii şi prefecţii PNL nu au putut asigura victoria partidului pe care îl reprezentau, iar Partidul Conservator suferea o înfrângere de proporţii. În provinciile unite cu România, majoritatea voturilor s-au îndreptat către partidele locale.  
„În 1919, surpriza a fost totală. Au fost trei alegeri care par  să se fi petrecut în locuri fără vreo legătură între ele. În Transilvania, din cele 205 mandate care au fost puse în joc, 199 au fost câştigate de Partidul Naţional (...). În Bucovina, unde erau 26 de locuri, rezultatul a fost tot o dominaţie foarte puternică a unui partid, dar a Partidului Democrat al Unirii. 20 din cele 26 de mandate au fost câştigate de această formaţiune, iar şase de independenţi. În fine, în Vechiul Regat şi în Basarabia, nici unul dintre cele două partide – cel Naţional din Ardeal şi cel al Unirii din Bucovina – nu a fost prezent. Avem în schimb o victorie a Partidului Ţărănesc cu 130 de mandate din totalul de 337, 103 revenind Partidului Naţional Liberal. Restul au mers la partide mărunte, care au câştigat între 7 şi 27 de mandate, ca şi la 28 de independenţi. (...)  Într-un clasament global, nu putem compara voturile, ci doar mandatele. Pe primul loc era Partidul Naţional din Transilvania cu 35% din totalul aleşilor; pe locul al doilea erau ţărăniştii cu aproximativ 22% din mandate; pe locul al treilea, PNL, cu circa 18% din total. În schimb, Partidul Democrat al Unirii, care câştigase detaşat Bucovina, era abia pe locul al şaselea, întrucât cele 20 de mandate câştigate acolo însemnau prea puţin din totalul de 568” .
 
Atacurile la adresa liberalilor aveau să continuie în ziarul averescian  „Îndreptarea”  şi după alegeri, la o intensitate destul de ridicată: „Pentru a asigura reuşita candidaţilor brătienişti la alegerile din Cameră din Capitală, s-au întrebuinţat, odată cu cele mai detestate mijloace de intimidare, şi cele mai neruşinate încercări de a falsifica voinţa alegătorilor. (...) Din ordinul clubului liberal, circumscripţiile de poliţie au sechestrat sute de cărţi de alegător, care au fost în urmă depuse la primărie sub pretextul că cetăţenii nu s-au prezentat pentru a le ridica” . Acuzele continuau cu încercările de falsificare a rezultatelor finale din secţiile de votare, şi în special, cu acuzaţii de vot multiplu la adresa liberalilor. (Foto: „Îndreptarea”, 15 noiembrie 1919 )
La un an de la Marea Unire de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1919, un ardelean, Alexandru Vaida-Voievod, avea să fie învestit prim-ministru, conducând un guvern de coaliţie susţinut de partide apărute după Unire: Partidul Naţional Român din Transilvania, Partidul Ţărănesc din Transilvania, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţionalist-Democrat din Vechiul Regat. Cu oameni lipsiţi de experienţă, dar gata să adopte reforme radicale, guvernul lui Vaida-Voievod îşi va face destul de repede mari duşmani, reuşind într-un final să coalizeze toate forţele politice împotriva sa: conservatori, liberali, dar şi pe regele Ferdinand. Nu e de mirare faptul că Executivul condus de acesta s-a menţinut la guvernare doar trei luni de zile, până în martie 1920.
 
O nouă surpriză: Averescu se împacă cu Brătianu
 
După ce timp de aproape doi ani şi-au aruncat „vorbe grele” şi s-au acuzat inclusiv de trădare, generalul Averescu şi Ion I. C.Brătianu aveau să cadă brusc la o înţelegere. Mai mult, conveneau să se sprijine reciproc. Brătianu i-a promis lui Averescu că va uza de influenţa pe care o avea asupra regelui Ferdinand pentru ca acesta să îl numească pe general prim-ministru. În schimb, Averescu avea să ”includă în programul de guvernare şi proiectele liberale”. Astfel, la 13 martie 1920, regele Ferdinand va dizolva Parlamentul şi îl va numi prim-ministru pe generalul Averescu. De fapt, a fost o capcană întinsă de „un lup bătrân, Ion I. C. Brătianu, generalului Averescu cu scopul de a-l descredita şi de a-i distruge capitalul de simpatie de care se bucura generalul. Scurta guvernare a acestuia, 13 martie 1920 – 17 decembrie 1921, dărâma generalului marele capital politic  de care se bucura, iar Brătianu îşi atinge ţelul de a-şi discredita rivalul politic.
Primul deceniu interbelic avea să fie caracterizat de o mare instabilitate politică, la cârma ţării perindându-se nu mai puţin de 11, conduse  de generalul Constantin Coandă (6 noiembrie–12 decembrie 1918), Ion I.C. Brătianu (12 decembrie 1918–27 septembrie 1919), generalul Arthur Văitoianu (27 septembrie–30 noiembrie 1919), Alexandru Vaida-Voievod (1 decembrie 1919–13 martie 1920), Alexandru Averescu (13 martie 1920–17 decembrie 1921), Take Ionescu (17 decembrie 1921–19 ianuarie 1922), Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922–30 martie 1926), Alexandru Averescu (30 martie 1926–4 iunie 1927), Barbu Ştirbey (4–21 iunie 1927), Ion I.C. Brătianu (21 iunie–24 noiembrie 1927), Vintilă Brătianu (24 noiembrie 1927–10 noiembrie 1928.  „A fost un deceniu de dominaţie a Partidului Naţional-Liberal, care s-a aflat la putere timp de şase ani şi jumătate, dar a condus şi prin interpuşi (Coandă, Văitoianu, Averescu, Ştirbey); singurul guvern care s-a format împotriva voinţei lui Ion I.C. Brătianu a fost cel prezidat de Alexandru Vaida-Voievod ”.
 
 
 
 
citeste totul despre: