Zise preşedintele: „Cu referendumul am lăsat-o mai uşor, pentru că societatea s-a exprimat foarte, foarte clar prin protestele care au avut loc şi care au loc în continuare. Este evident că societatea îşi doreşte eliminarea corupţiei, îşi doreşte persoane integre pe funcţiile publice, dar nu am anulat intenţia, doar în acest moment consider că lucrurile trebuie să se liniştească un pic”. 

S-ar linişti ele, dar nu le lasă alţii: senatorul PSD Şerban Nicolae tocmai a rescris legea de graţiere promovată de Guvern şi a băgat la iertăciune aproape tot Codul Penal. „Contez pe realismul şi buna credinţă a parlamentarilor”, a mai spus preşedintele, parcă special ca să fie contrazis de senatorul Nicolae.

Preşedintele a mai contat o dată pe buna-credinţă a parlamentarilor. La începutul mandatului, a declarat în Parlament că nu e bună ideea alegerilor locale într-un singur tur. După câteva luni, a îngenuncheat acest principiu în faţa intereselor politicianiste şi a promulgat legea fără măcar să ceară arbitrajul Curţii Constituţionale. Rezultatele le culegem acum: închipuiţi-vă cum ar fi arătat peisajul politic local şi naţional adacă aveam alegeri locale în două tururi.

Nimeni nu pune în discuţie faptul că Liviu Dragnea este campionul electoral absolut al anului 2016. Dar să nu uităm că a reuşit graţie a două manipulări legislative grosiere: ordonanţa primarilor traseişti din 2014 şi legea din 2015 a alegerilor locale într-un singur tur - pe care a trecut-o, fraierindu-i pe liberali, chiar cu voturile acestora şi cu consimţământul preşedintelui Iohannis.

Măcar din acest motiv, preşedintele Iohannis ar trebui să fie mai prudent şi să ia act de faptul că însuşi Liviu Dragnea l-a rugat să amâne referendumul – ceea ce el chiar pare a face. Înţeleg, din surse, că temerea principală a preşedintelui se referă la prezenţa la vot. Că dacă tot nu a declanşat consultarea populară din chiar prima zi în care putea s-o facă, iar protestele din stradă s-au redus ca intensitate, ar exista riscul să nu vină la vot nici măcar cele 5,4 milioane de persoane necesare pentru validarea referendumului. Acest risc poate că există, dar este menirea oamenilor de stat să mobilizeze masele pentru mize care chiar contează.

Dar să vedem, în schimb, şi care e riscul amânării referendumului. Sau, cu alte cuvinte, ce aş face dacă aş fi PSD-ist, dornic să mutilez legislaţia penală care mă deranjează şi să obstrucţionez cât pot de mult referendumul preşedintelui.

În primul rând, aş renunţa la un atac brutal, masiv şi instituţionalizat la legile justiţiei, aşa cum s-a întâmplat cu ordonanţa 13. Aş intra în logica luptei de gherilă şi aş lansa atacuri punctuale, dar dese, din Parlament, la prevederile legale care mă interesează. Niciuna nu va avea magnitudinea ordonanţei 13, astfel încât să atragă riposta referendumului prezidenţial, dar toate împreună să-mi asigure confortul penal pe care mi-l doresc.

Pentru că mă pricep la manipulări legislative (doar am dovedit-o, nu?), aş coordona aceste inţiative de aşa manieră încât toate căile prin care preşedintele s-ar putea opune (reexaminări, atacuri la CCR) să fie epuizate către sfârşitul sesiunii parlamentare, astfel încât să-l silesc pe preşedinte, dacă va mai fi cazul, să convoace referendumul în toiul verii. Şi asta nu e tot.

În paralel cu acest demers legislativ, m-aş îngriji să adopt cât mai rapid legea de modificare a Constituţiei în sensul dorit de Coaliţia pentru Familie, în aşa fel încât referendumul de aprobare să fie organizat tot până la finele sesiunii parlamentare. Lucru care - surpriză! - se întâmplă deja: Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor a adoptat marţi proiectul de lege de modificare a Constituţiei, după ce şeful acesteia, Eugen Nicolicea, şi-a rugat colegii să nu depună amendamente, ca să evite ulterior anevoioasa procedură de mediere cu Senatul. Deci lucrurile par a fi în grafic.

Iar la finalul sesiunii parlamentare, i-aş pune preşedintelui în braţe o sumedenie de modificări la legile penale cu care el nu este de acord, dar pe care va fi obligat să le promulge, başca un referendum deja organizat. Şi i-aş spune: „Domnule preşedinte, dacă nu vă convin legile astea, convoacă matale un al doilea referendum în plină perioadă de concedii, să te văd cum aduci lumea la vot”. Dacă acesta este scenariul - şi văd că se şi întrupează - atunci e limpede că riscul unui eşec la referendum creşte pe măsură ce acesta este amânat, nu grăbit.

Însă mai presus de orice, amânarea referendumului este o uriaşă nedreptate făcută chiar sutelor de mii de români care au protestat faţă de ordonanţa 13. În asemenea cazuri, mulţimile sunt ca ghepardul: nu au suflu pentru acţiuni de lungă durată. Şi nici n-ar avea de ce, oamenii au vieţi de trăit, nu de condus ţara din stradă.

Protestele oricum au durat neaşteptat de mult faţă de nesimţirea Guvernului, căreia i se adaugă acum şi nesimţirea celor din Parlament, care nu dau deloc semne să fi înţeles mesajul străzii. Căci este evident că oamenii au protestat nu doar faţă de maniera de adoptare a ordonanţei 13, ci în primul rând faţă de conţinutul ei.

Un referendum de succes convocat de preşedinte ar avea această colosală virtute: ar fi o soluţie juridică infailibilă de blocare a oricăror viitoare tentative de mutilare a legislaţiei penale. S-ar potoli şi politicienii, s-ar potoli şi strada, n-ar mai trebui să stăm zi de zi cu temerea că mai vine câte-un Şerban Nicolae sau vreun altul să rescrie legislaţia după cum i-o cer interesele.

În fine, n-aş ignora nici avantajele din planul politicii externe. În condiţiile în care urmează negocieri dificile privind Europa nu ştiu câtor viteze, un referendum de succes i-ar conferi preşedintelui Iohannis un atu de necontestat în faţa liderilor europeni: „Ladies and gentlemen, avem dovada: nu România e coruptă, ci doar unii politicieni de-ai săi. Iar poporul român i-a pus cu botul pe labe”.