Preşedintele Facebook şi Premierul Youtube

În România se practică un fel de politică 2.0 decuplată de la realitate, unde guvernarea online şi prin video streaming au devenit o modă.  FOTO Colaj Adevărul

Guvernul ţine şedinţe transmise pe un canal de Youtube, iar preşedintele stă mai tot timpul pe Facebook, de unde anunţă realizările sale virtuale. Cuprinşi de febra noilor tehnologii media, preşedintele multimedia şi premierul videostreaming par să fi uitat adevăratele scopuri ale comunicării publice şi politice.

România e un loc ciudat, unde se amestecă neamestecatele. În aceeaşi ţară în care Preşedintele le comunică cetăţenilor realizările primei luni de mandat de pe contul său de Facebook, iar guvernul ţine şedinţe pe un canal de Youtube, unde putem fi prezenţi în mijlocul oamenilor de stat „live”, în timp ce ei gestionează problemele patriei, puţin peste 50% dintre cetăţenii vizaţi au acces la Internet şi computere personale acasă. În România se practică un fel de politică 2.0 decuplată de la realitate, unde guvernarea online şi prin video streaming au devenit o modă. Dintr-o proastă înţelegere a „efectului Obama” nu numai că politicienii noştri sunt activi pe conturi de social media, dar ţin chiar şedinte online pentru proiecte de infrastructură, discută pe site-uri unde sunt înregistraţi „live”, retransmise apoi prin intermediul celor mai populare televiziuni „direct to cable”.

Într-adevăr, după ce în 2008 Barack Obama a ajuns preşedinte al Statelor Unite printr-o campanie online foarte bine orchestrată, relaţia politicienilor cu oamenii, prin intermediul social media, s-a schimbat. Internetul le-a oferit liderilor politici un arsenal complex de comunicare publică. Folosind platforme multiple precum Twitter, Facebook sau Youtube, Obama a introdus podcastingul şi vloggingul în dialogul politic cu cetăţenii. E relevant faptul că Obama, care a ajuns de la 500 de mii la peste 50 de milioane de „followers” pe Twitter, a fost şi primul preşedinte care a utilizat în mod programatic înregistrările video online, disponibile prin streaming sau acces liber pe Youtube. Pentru a comunica a fost creat chiar un canal, Barack TV, care ajunsese la un moment dat la peste 20 de milioane de vizualizări. Aşa cum arătau Hendricks şi Denton (2010) în studiul lor despre acest fenomen, asistăm la monopolizarea de către „Comunicatorul-şef” a canalelor online. Apariţia preşedintelui multimedia, care pune în mişcare strategii şi tehnologii de comunicare adresate generaţiei născute în mediul online, precum şi tuturor dependenţilor de tehnologie, e firească în contextul în care în Statele Unite (conform census.gov pentru 2013) 83,3% dintre familii au computere acasă şi o rată de 74% de utilizare a Internetului .

Iată de ce e caraghios când tot mai mulţi politicieni de la noi imită strategia utilizată de Barack Obama – sau cel puţin sunt sfătuiţi şi susţinuţi de către „specialiştii în comunicare” din jurul lor să utilizeze Internetul ca platformă majoră de comunicare publică. Chiar faptul că Preşedintele Iohannis se laudă ori de câte ori are ocazia că este preşedintele european cu cei mai mulţi prieteni pe reţelele de socializare este simptomatic pentru politicianul multimedia de pe plaiurile mioritice unde, nu-i aşa, chiar şi ciobanul Ghiţă are „acces la net”.

Într-adevăr, statisticile arată că în România sunt peste 7,8 milioane de utilizatori de Facebook, jumătate dintre aceştia fiind între 25 şi 65 de ani, iar peste 20% dintre aceştia sunt din Bucureşti. Strict statistic vorbind, este o audienţă importantă. Numai că, în condiţiile în care există localităţi urbane (precum Motru sau Năvodari), care au cam 11 mii de utilizatori şi când milioane de oameni din această ţară nici măcar nu au un computer personal, predilecţia pentru noile media este contraproductivă şi chiar ridicolă. După cum a aflat şi doamna Macovei, clickurile pe Facebook nu sunt (încă!) egale cu transmiterea mesajelor către „marele public” şi nici cu acordul civic. Cetăţenii nu sunt nici pe Youtube, nici pe Facebook, nici deciziile nu se iau prin intermediul social media.

Spre deosebire de românii care încă nu au drept de vot (cei aflaţi sub 18 ani), clasa medie din România îşi ia informaţiile din mediile tradiţionale. În continuare audienţa celor trei televiziuni importante din România este predominantă. Primele două televiziuni comerciale au între 1 milion şi 700 de mii de privitori, cu TVR aflat în cădere liberă la sub 200 de mii de spectatori zilnic, mai puţini decât ascultătorii Radio România Actualităţi (aproximativ 202 mii pe zi). În zona comunicării prin radio conduce un post comercial care depăşeşte 1,3 milioane de ascultători, cu următoarele două posturi având la nivel naţional puţin peste 1 milion de auditori.

Din păcate ziarele tradiţionale au fost puternic lovite de criza economică, multe tiraje reducându-se drastic, catastrofa se vede la primele trei ziare naţionale de tip „quality” care au vânzări zilnice (conform BRAT) cuprinse între 19 şi 14 mii, în vreme ce tabloidele au în continuare, mă refer la primele două, tiraje zilnice între 140 şi 100 de mii. Unele ziare s-au „mutat” în online, dar deocamdată vizitatorii unici ai principalelor site-uri de informaţii din România sunt între 500 şi 400 de mii.

Ce ar trebui să înţeleagă politicienii noştri şi de fapt care sunt lecţiile care pot fi extrase din „efectul Obama”? În primul rând că mesajele politice trebuie să fie făcute acolo unde se află cetăţenii. Că adaptarea mesajelor la tipuri de media pe care le consumă alegătorii este obligatorie. Implicarea cetăţenilor în comunicarea politică şi publică înseamnă personalizarea relaţiilor liderilor cu cei pe care îi conduc. Altfel sunt aceleaşi clămpăneli de limbi de lemn prin tehnologii de ultimă oră.

Iar lucrul acesta nu este nou, aşa cum a făcut şi preşedintele Roosevelt, care a inaugurat o nouă epocă în comunicarea politică de astăzi. Roosevelt a instituit ceea ce el numea „conversaţiile de la gura sobei” (fireside chats), cu presa şi cu cetăţenii. În epoca aceea radioul era principalul mijloc de comunicare publică (mă feresc de conceptul de „comunicare în masă”), în condiţiile în care peste 80% dintre familiile americane aveau şi ascultau posturile de radio. Pentru a explica politicile sale şi pentru a deschide uşile politicii, preşedintele american s-a adresat fiecărui american cu formula „vreau să vorbesc cu poporul american”.

Politicienii noştri cu cine vorbesc? Singuri, sau între ei, ca nişte maimuţe captive în propria lor grădină zoologică hiper-tehnologizată?