Mai e nevoie de diplomă de „jurnalist” în contextul în care studenţii s-au ridicat peste cei care deţin licenţele şi monopolizează seară de seară platourile televiziunilor ?

Cine se califică şi cine se descalifică, prin faptul că „jurnaliştii” şi-ai pierdut vocatia de formatori de opinie sau directori de conştiinte ?

Prin scenarita dezbaterii electorale de ieri seară s-a putut observa faptul că darul oratoriei sau al comunicării nu mai reprezentă misiunea politicienilor, ci a strategilor profesionişti de campanie, care concep şi transmit mesaje în locul candidaţilor.

Cum este posibil ca jurnalişti „profesionişti” să eludeze meseria pentru care s-au pregătit?

Răspunsurile pot fi diverse, fie obiective, fie subiective, în funcţie de simpatiile şi antipatiile politice ale fiecăruia.

Juien Benda, în volumul Trădarea Căturarilor, traducere de Gabriela Cretia, volum republicat la editura Humanitas, 2017, vorbeşte despre faptul aceştia şi-au trădat profesia şi breasla în momentul în care au fost transformaţi în intelectuali şi nu au mai slujit cartea, devenind astfel ideologii noului regim şi ideilor revoluţiei franceze.

Antonio Gramsci, în Caietul 12 (XXIX), 1932, Intelectualii, volum tradus în limba română de profesorul Sabin Drăgulin şi publicat editura Adenium din Iaşi în anul 2018, analizează cum aceştia sunt transformaţi din intelectuali tradiţionali în intelectuali organici. Pentru Gramsci, acest proces s-a realizat în momentul în care aristocraţia a pierdut monopolul capacităţii tehnico-militare şi astfel a început criza feudalismului, ţăranii nefiind capabili să-şi elaboreze proprii intelectuali organici. Cei care au monopolizat fazele istorice au fost clericii care deţineau servicii importante precum: ideologia religioasă, filozofia şi justiţia, şcoala şi educaţia, morala. Categoria clericilor este considerată a fi categoria intelectuală organic legată de aristocraţia funciară, cu care împărţea proprietatea asupra pământului şi privilegiile în cadrul statului. Prin monopolizarea suprastructurilor de către cler se formează aristocraţia togii, anume o pătură de administratori formată din oameni de ştiinţă, teoreticieni, filozofi, intelectuali care nu aparţineau bisericii. Aceste categorii de intelectuali, avînd un spirit de corp, se considerau autonomi şi independenţi de grupul social dominant (p. 111).

În perioada risorgimentală, intelectualul s-a aliat din punct de vedere economic cu moderaţii, devenind un agent al hegemoniei acestora.

Care sînt limitele maxime ale accepţiunii de „intelectual“?

Antonio Gramsci e de părere că nu toţi oamenii au în societate funcţia de intelectuali. Astfel, pentru exercitarea funcţiei intelectuale se formează categorii specializate, aflate în conexiune cu grupul social dominant. Caracteristica grupului, care tinde spre dominaţie, este lupta pentru a-i asimila şi cuceri ideologic pe intelectualii tradiţionali. Această cucerire este mai eficace cu cît grupul dominant elaborează simultan propriii săi intelectuali organici (p.115).

În această situaţie, intelectualii sînt un fel de mandatari ai grupului dominant, pentru exercitarea funcţiilor subalterne ale hegemoniei sociale şi ale guvernării politice.

Din nefericire, „jurnaliştii” de ieri seară, mai puţin intelectuali şi mai mult intelectualişti, au demonstrat faptul că e mai indicat să slujească regimul decât profesia, demostrând că sunt mai mult ideologi.

Mai pot fi „jurnaliştii” păzitorii democraţiei?