Preferinţe şi aritmetici electorale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dacă se va întâmpla şi candidatul PSD nu va fi actualul premier, atunci ar însemna că au stricat frumuseţe de alianţă politică de pomană.

Pe 4 decembrie Inscop a făcut publice datele ultimului sondaj în privinţa eventualelor opţiuni prezidenţiale ale românilor. Am mai avut discuţia asta aici în mai multe rânduri. Avem deja la activ măsurători repetate în această problemă pe parcursul întregului an, la rândul lui un an destul de interesant văzut din direcţia opţiunilor pentru prezidenţiale.

Nu sunt un mare fan al prognozelor politice, mai ales dacă sunt făcute cu un an înainte de termen. Nu de alta, dar pentru sistemul politic românesc, plin de răsturnări spectaculoase de situaţie - unele generând efecte politice, altele dispărând imediat ce presa a luat camera de pe ele – liniaritatea nu este tocmai trăsătura fundamentală. Urmărind însă tatonările şi ezitările aproape feciorelnice ale celor care, dintr-un motiv sau altul, se consideră prezidenţiabili am ajuns la concluzia că rezultatul acestor alegeri nu e scris în destinul viitorilor candidaţi cât în structura complicată de relaţii din interiorul lumii politice de la Bucureşti.

Alegerea viitorului preşedinte are pe undeva mai mult de a face cu aritmetica decât cu opţiunile electorale reale ale populaţiei. După cum s-a putut vedea în datele publicate săptămâna aceasta, am început cu o întrebare deschisă. O întrebare deschisă are dezavantajul că adună toate „trăznăile” alegătorilor şi scade masiv şi nu tocmai realist scorurile – oricât de ipotetice ar fi ele având în vedere că simbolic suntem la ani lumină de confruntarea electorală. Având în vedere contextul politic actual, să vezi ce gândesc alegătorii fără să le pui o listă predefinită de candidaţi în faţă – listă care chiar nu ştim cum va arăta la alegeri -,poate fi soluţia cea mai bună. Cumva la limita simţului comun, să te gândeşti la un politician pe care să îl asociezi cu funcţia prezidenţială dă un rezultat ceva mai autentic decât recunoaşterea unuia din listă. Pragmatic însă, în ziua cu pricina, cetăţeanul nostru turmentat nu va beneficia de o atare libertate de opinie, ci va alege din variantele prezentate de algoritmul politic. Dar mai avem până acolo. Şi, până la urmă, de asta sunt atât de interesante sondajele, că ne arată pe ce cifre se va construi algoritmul politic al fiecăreia dintre părţile implicate.

Deci ce ne arată întrebarea noastră deschisă în privinţa opţiunilor prezidenţiale „libere” ale respondenţilor?

  • Primele două locuri sunt ocupate, previzibil, de Victor Ponta şi Crin Antonescu – în această ordine dar la mică distanţă unul de celălalt. Scorurile nu sunt neapărat importante, fiind vorba de o întrebare deschisă. Important e că se confirmă nişte ipoteze mai vechi ale cercetărilor Inscop, vechi dintr-o perioadă în care dacă luai în calcul o eventuală candidatură PSD la prezidenţialele din 2014 oamenii ziceau că ai ceva cu ei. În realitate, prin delimitare de discursul jurnalistic, discursul sociologic nu zicea că se va întâmpla, ci lua în calcul scenariile în caz că s-ar putea întâmpla. Nici azi nu se discută deschis despre o candidatură PSD la prezidenţiale, dar se discută – inclusiv Crin Antonescu a menţionat-o – ceea ce reprezintă o schimbare majoră de abordare. Repet, nu înseamnă neapărat că se va întâmpla, dar în nici un caz că nu şi, după datele actuale, dacă se va întâmpla şi candidatul PSD nu va fi actualul premier, atunci ar însemna că au stricat frumuseţe de alianţă politică de pomană.
  • Măcar de dragul raţionamentului deci, dacă Ponta şi Antonescu ar forma axa electorală principală în 2014, atunci degeaba s-ar învârti speranţe şi propuneri în jurul unui Mugur Isărescu care nu va da BNR-ul pe Cotroceni dacă nu va fi sigur că îl câştigă. Şi, la cum stau lucrurile în datele eliberate de Inscop, Isărescu nu s-ar descurca neapărat rău în turul doi. Problema ar fi turul 1, acesta făcând diferenţa între preferinţă şi aritmetică electorală.
  • Napoleon credea că secretul victoriilor militare stă în dimensiunea batalioanelor. Teoretic, dacă am avea un singur candidat USL, un eventual candidat unic al dreptei non-liberale ar avea şansa să fie contracandidatul direct al aceluia, deci să intre pe axa elctorală principală. La fel cum ar exista riscul ca un asemenea super-candidat unic al USL să obţină un scor zdrobitor din primul tur. Dacă lucrăm cu această ultimă ipoteză, e clar că, paradoxal, abia dacă batalionul USL s-ar sparge, ar rămâne loc pe undeva şi pentru un candidat al dreptei non-liberale. Pentru unul, nu pentru mai mulţi. Cătălin Predoiu, pornit practic de la un cv electoral nul, a recuperat ceva în faţa unui MRU mult mai notoriu dar care nu beneficiază de sprijinul unui partid care să tracă fără emoţii pragul electoral. Aceasta mai ales după ce PNŢ-ul a cam pus ochii pe un paradox electoral – ipoteticii monarhişti, curent a cărui consistenţă e destul de greu de evaluat, atât de greu încât se poate dovedi fie cea mai originală investiţie politică a următorilor ani, fie cea mai mare „ţeapă”. De fapt prezenţa unui candidat unic şi cât de cât serios al dreptei non-liberale în primul tur va muşca probabil (e drept, nu ştim cu cât succes) din eventualii alegători ai lui Antonescu mai degrabă decât din ai lui Ponta în turul al doilea. Şi să nu se bazeze nimeni pe erodarea actului de guvernare pentru că în actualul context politic, în care toată lumea pare a fi în opoziţie, erodarea aceasta se va deconta foarte ciudat.
  • A propos de candidaţii dreptei non-liberale. Un cunoscut analist politic, comentând sondajul Inscop, îşi exprima anumite dubii privind diferenţa prea mare dintre scorul lui MRU şi cel al partidului său, repectiv dintre cel al lui Cătălin Predoiu şi al partidului său. Poate că, într-o lume normală, o oarecare convergenţă între scorul partidului şi al purtătorului său de imagine ar fi de aşteptat. Dar vorbim despre o dreaptă românească a cărei gestiune a propriilor candidaţi nu a fost niciodată prea strălucită. Dacă scoatem din calcul episodul Emil Constantinescu – explicabil istoric -, succesul prezidenţial al dreptei se bazează pe un candidat – Traian Băsescu – provenind dintr-un partid social-democrat la origine. La începutul anilor 90 veneau cu candidaţi care nu păreau a înţelege că participau la primele alegeri libere ale unei societăţi postcomuniste şi nu la procesul comunismului. În 2000 nu au reuşit să se adune. Astăzi, ba se scindează, ba caută candidat unic şi se mişcă între un lider fără un partid puternic în spate şi un altul care încă se chinuie să îşi convingă partidul că merită nominalizarea, proces de legitimare internă care l-a costat deja un blocaj în creşterea preconizată de imagine publică. Pe scurt, o prea mare diferenţă între candidat şi partid este o aberaţie, dar nu o aberaţie sociologică, ci o aberaţie politică. Profeticul „land of choice” în care ai de ales până şi între candidat şi propriul partid şi nimănui nu i se pare ciudat.

La sfârşitul zilei, cum zic americanii, nu câştigă cine apare în sondaje, ci cine apare pe listă. Şi la ratele noastre de absenteism de la vot, e încă loc de surprize în distribuţia voturilor care vor fi exprimate. Şi cert e că diferenţa dintre preferinţă şi aritmetică electorală stă în eventualitatea în care cineva din PSD va face cu USL-ul precum toiagul lui Moise cu Marea Roşie – îl va despărţi în două. Cu USL-ul, căci electoratul alianţei pare a fi avut deja parte de toiagul lui în perspectiva prezidenţialelor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite