Poziţia opoziţiei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Credem, s-ar zice, că, în materie electorală, vinovată nu e formaţiunea care pierde alegerile, ci aceea care le cîştigă: cîştigătorii sunt cei care, prin malversaţiuni, bacşişuri, promisiuni goale, demagogie populistă etc. ies pe locul întîi, păcălind lumea.

Din punctul meu de vedere însă, nu vom progresa politic şi nu vom schimba nimic, dacă nu vom reflecta cît de cît şi asupra inaptitudinii celor care pierd. Şi perdanţii sunt, totuşi, responsabili de înfrîngerea lor. O fi de vină PSD-ul pentru (mai) tot, dar niţel vinovat e şi PNL-ul pentru poziţia de inferioritate în care se complace, în ciuda unor declaraţii ţanţoşe, a unor „provocări” belicoase (şi fără rezultat), a unui „optimism” de paradă, fără acoperire (dacă statisticile sunt, fie şi parţial, valide). Pe mine unul mă îngrijorează faptul că, din perspectiva momentului actual, PSD-ul va cîştiga, pe toate planurile, competiţia din toamnă. Am o puzderie de motive să fiu dezamăgit de liderii lui, de fentele lor dizgraţioase, de prestaţia publică a „specialiştilor” lui, de hoţiile fără număr ale reprezentanţilor lor, a căror singură virtute e aroganţa şi a căror singură „motivaţie” e lăcomia. Da, vreau să mai vină la putere şi alţii. Mai buni, mai eficienţi, mai cinstiţi. Sunt cu atît mai trist cînd constat nivelul precar al celor care ar trebui să ia locul „răilor”. Trist şi, de fapt, ca alegător, trădat. Nu mi se dă niciun argument solid ca să votez, din convingere, o nouă guvernare. Sunt condamnat să iau partea „răului mai mic”, cum fac, de altfel, de 25 de ani încoace.

Ce probleme au liberalii? Mai întîi, o problemă de cadre. M-am uitat pe lista parlamentarilor lor şi n-am prea găsit figuri impunătoare, sau, măcar, plauzibile. Un politician devine, cred, plauzibil (şi eligibil…) cînd beneficiază de cel puţin două calităţi: carismă şi prestigiu. Fie prestigiu profesional (pricepere dovedită în meseria proprie), fie prestigiu politic (isprăvi notabile în activitatea parlamentară şi de partid). Altfel, totul rămîne o chestie de „relaţii”, de gaşcă, de interese sau ambiţii private. Selecţia oamenilor de calitate e, în acest context, suspendată, în beneficiul unor „particulari”. Nu mă îndoiesc că, în straturile mai de jos ale partidului, vor fi fiind şi personaje meritorii, capabile, în principiu, să schimbe un pic, dacă li se dă ocazia, portretul de ansamblu al formaţiunii lor. Dar am senzaţia că, pur şi simplu, nu sunt lăsaţi să iasă la lumină. Partidul e confiscat de o „conducere” inerţială, de care cam toată lumea s-a plictisit şi care nu-şi mai pot depăşi limitele. La nivelul liderilor, să fiu iertat, nu pot identifica nicio prezenţă care să-mi provoace interesul, adeziunea, preţuirea. În cel mai bun caz: oameni cumsecade, dar uzaţi. În cel mai rău: mediocrităţi impure şi de o jenantă siguranţă de sine.

Revenind la lista parlamentarilor, tot ce pot spune e că de foarte mulţi n-am auzit niciodată, nu ştiu cine sunt în realitate. Iar cei despre care am auzit nu îmi stimulează cu asupra de măsură simpatia. Mă întreb uneori, cu oarecare melancolie, dacă liberalii mai au conştiinţa apartenenţei lor la cel mai vechi partid politic din ţară, dacă trecutul lor (în măsura în care şi-l cunosc) îi onorează şi le creează răspunderi, dacă nu sunt măcar stingheriţi de ascendenţa lor politică. În definitiv, predecesorii lor se numesc Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Ion Câmpineanu, fraţii Golescu, Dimitrie Ghica, I.G.Duca, Vasile Conta ş,a.m.d. O asemenea ascendenţă n-ar trebui, oare, să oblige, să dojenească (fie şi doar în forul lăuntric al fiecăruia), să inducă exigenţe doctrinare şi comportamentale sporite?

Ştiu, politica e „arta compromisului”. Dar despre caracter, consecvenţă, pudoare, bună-cuviinţă nu vorbim deloc? 

Şi încă ceva: în anii USL-ului, am văzut o mulţime de „liberali” volubili care, strîns uniţi în jurul PSD-ului cu care erau logodiţi, înfierau energic pe duşmanii lor pedişti şi n-aveau decît cuvinte bune despre aliaţii lor de stînga. Mărturisesc că mă simt foarte inconfortabil, cînd, acum, îi văd pe aceiaşi, înfierîndu-şi foştii aliaţi şi drăgălăşindu-se alături de foştii duşmani. Ştiu, politica e „arta compromisului”. Dar despre caracter, consecvenţă, pudoare, bună-cuviinţă nu vorbim deloc? 

Las la o parte opacitatea PNL faţă de categoria „intelectuali”. Intelectualii nu sunt genul lor. „Nişte scîrţa-scîrţa pe hîrtie!” Oameni ca Toader Paleologu sau Cristian Preda nu-şi prea găsesc locul printre exponenţii articulaţi ai partidului. Alţii sunt „culturnicii” şi „inteligenţele” preferate…

Să nu mi se răspundă că „nici ăilalţi nu sunt mai breji”. Pe mine nu mă interesează „ăilalţi”. Mă interesează cei pe care mi-ar plăcea să-i numesc „ai mei”. Aşa că, domnilor liberali, faceţi ceva! Luaţi-vă misiunea în serios. Scăpaţi de „feţele palide” cu care ieşiţi, de regulă, pe piaţă, nu mai fiţi aşa de amabili unii cu alţii (mi-a rămas în minte scena grandioasă a unei şedinţe, în apogeul căreia partidul şi-a medaliat propria preşedintă. Ce succes! Ce obiectivitate! Ce „spirit de corp”!). Nu mai luaţi mica (şi mereu perdanta) hîrjoană parlamentară cu adversarii drept vitejească şi vijelioasă „acţiune politică”. Mai mult curaj! Mai multă imaginaţie! Mai multă substanţă! Ajutaţi-mă să vă votez!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite