Trimitem în exterior imaginea unei ţări care pare incapabilă să găsească un răspuns corect, rapid şi definitiv unei probleme, adevărat foarte importantă, dar exclusiv internă şi doar de competenţa autorităţilor noastre. Trimitem un mesaj cu un cost strategic enorm, acela că avem nevoie urgentă de un arbitraj extern, odată cu cererile disperate de ajutor transmise la Bruxelles sau înspre alte capitale de către diferitele tabere politice care se încleştează acum pe viaţă şi pe moarte şi care, deja de luni şi luni de zile, au au pus hârdaiele cu lături în faţa unor ventilatoare cât mai puternice, setate pentru o mişcare largă de 180 de grade. Principiul fiind clar: las' să afle toată lumea de ce sunt dumnealor în stare, cu ce mişei au de-a face, ce năpârci au încălzit ei la sânul lor primitor!

O mentalitate proastă, păguboasă şi tragică, neo-fanariotă, dominată de credinţa că, incapabili de a ne guverna singuri, trebuie neapărat să ne raportăm la un centru extern de putere şi decizie care să confere legitimitate trecătorilor noştri puternici ai momentului, fiecare cu obsesia propriei sale supravieţuiri. Şi, odată cu asta, am reuşit acum o contra-performanţă uriaşă: ne definim ca ţară în raport cu o singură preocupare strategică, cea legată de fenomenul corupţiei care devine astfel elementul definitoriu al vieţii naţionale, imaginea sub care suntem cunoscuţi în lume.

Dar Polonia şi Ungaria nu au oare aceleaşi probleme? Ba da, numai că, ştiind foarte bine lecţiile guvernării, nu le-au lăsat să se transforme în problemă naţională unică. Dimpotrivă, ţările din Grupul de la Vişegrad, cu un discurs eurosceptic real în multe domenii, au ştiut unde se află linia roşie care nu trebuie depăşită în relaţia cu UE şi, în dezbaterea de acum privind viitorul proiectului european, au publicat deja un program strategic comun, foarte echilibrat şi interesant, cu care au intrat deja în negocieri cu partenerii europeni. Folosind din plin forţa uriaşă a diasporei lor pentru a deplasa cât se poate de mult atenţia de la propriile scandaluri pe legile controversate şi schimbările în sistemul justiţiei şi al unor măsuri contestabile în zona societăţii civile înspre aceea a negocierilor pe viitoarele reglementări europene,

Sigur că noi nu avem un lobby real şi eficient din partea emigraţiei noastre, marcată şi acum (aşa cum a fost şi perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial) de dezacorduri profunde şi uri asemenea, dar văd că nu ştim să folosim nici contextul excepţional de acum, cel oferit de pregătirea Preşedinţiei rotative a UE din prima jumătate a anului viitor. Politic vorbind, contextul este cu totul deosebit şi, folosit inteligent, ar putea fi exploatat pentru întărirea poziţiei noastre de joc şi pentru avansarea unora dintre priorităţile noastre economice şi politice. Dar asta înseamnă, sau ar trebui să însemne, consolidarea credibilităţii poziţiei proprii de negociere. Iar asta presupune că partenerii noştri externi să fie convinşi că în România există o platformă comună agreată de susţinută de absolut toţi actorii de pe scena politică internă în ce priveşte priorităţile despre care ar pomeni negociatorii noştri.

Potoliţi-vă, doamnelor şi domnilor politicieni! Timpul trece şi, cu siguranţă, în condiţiile de acum, nu trece în favoarea noastră, cei care ne silim doar să ne discredităm, umilim şi defăimăm între noi.

Păi, în acest moment, cine să spună că este de acord cu cine pe ceva anume? Ar fi o glumă proastă deoarece procesul de descăpăţânare nici măcar nu a început. Numai că, în răstimp, proiectele europene se consolidează în mare viteză şi nimeni nu are timp să aştepte. Nimeni n-are timp deoarece, dacă observaţi, concentrările de putere în jurul „nucleului dur“ se fac în ritm accelerat deoarece este vorba, pe fond, de conturarea posibilităţii de supravieţuire a Europei în contextul retragerii americane de pe pieţe şi a ridicării fără precedent a puterii chineze, combinată cu agresivitatea Federaţiei Ruse şi dezagregarea Orientului Mijlociu şi tulburarea în creştere pe pieţele africane.

Există toate astea ca preocupări dezbătute de politicienii noştri, antrenând astfel o informare corectă a opiniei publice? Să fim serioşi! Nu-i interesează şi, ca atare, presupun că nu interesează pe nimeni. Nu mai există decât o singură discuţie, nu mai există decât o singură bătălie şi toate energiile se consumă pe acest subiect. Şi cu discuţiile europene cum rămâne, acelea în care e vorba despre fondurile care se vor acorda fiecărui Stat Membru, cu foarte probabile condiţionări severe legate de respectarea valorilor fundamentale ale UE, asta în condiţiile în care se probează o capacitate reală de absorbţie? Asta negociază ceilalţi exact în acest moment, concluziile urmând să fie prezentate cu ocazia Summit-ului de la Sibiu din primăvara anului viitor...

Potoliţi-vă, doamnelor şi domnilor politicieni! Timpul trece şi, cu siguranţă, în condiţiile de acum, nu trece în favoarea noastră, cei care ne silim doar să ne discredităm, umilim şi defăimăm între noi. Gata, că altfel vom vorbi la pereţi şi nu vom interesa pe nimeni decât, poate, ca exemplu negativ de pus la gazeta de perete! România nu merită asta. Dar aşa ar putea fi tratată.