Pornind de la cazul Mircea Dumitru

Primul gând care mi-a venit în minte la începutul acestei săptămâni, în clipa în care am aflat că ministrul Educaţiei, dl. prof.univ.dr. Mircea Dumitru, este acuzat că în anul 1980, pe vremea când era student al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, a căzut în greşeala de a semna pactul cu Securitatea a fost acela că nu ne aflăm deloc în faţa unei simple coincidenţe.

Că fundamentate pe elemente reale sau nu, elemente care ar urma să fie evidenţiate şi documentate în urma unor investigaţii cât se poate de minuţioase şi de corecte ale CNSAS, respectivele acuzaţii au fost lansate pe piaţă cu intenţia vădită de a-l discredita pe unul dintre cei mai dinamici, mai eficace miniştri din guvernul tehnocrat condus de dl. Dacian Cioloş.

Chiar dacă, aşa cum sper să stea lucrurile, acuzaţiile se vor dovedi complet nefondate, doar o iresponsabilă calomnie la plăsmuirea căreia un rol de seamă a avut abjecta publicaţie Evenimentul zilei şi redactorul ei şef, o anume Ionescu, şi nimic altceva, ceva- ceva tot va rămâne, iar acel ceva va fi folosit de cercurile vădit interesate să îl scoată din joc ori, dacă acest lucru nu este posibil, măcar să reducă imensa încredere de care se bucură actualul ministru în societatea civilă, în rândul acelor slujitori cinstiţi ai şcolii, printre universitarii oneşti, care şi-au dobândit prin muncă susţinută  titlul ştiinţific de doctor, dar şi poziţiile în ierarhia didactică.

În puţinele luni, doar trei, de când se află în fruntea Ministerului Educaţiei, rectorul Universităţii din Bucureşti a revitalizat şi redat demnitatea, independenţa şi libertatea de acţiune a CNATDCU. Care, în fine, şi-a făcut onest datoria şi a emis decizii care confirmă suspiciunile în conformitate cu care unele persoane aflate până mai ieri în prim-planul vieţii politicii româneşti, de la Victor Ponta la Gabriel Oprea, au săvârşit incalificabile furturi intelectuale, copiind fără ruşine zeci-sute de pagini în pretinsele lor teze de doctorat. Alţi inşi, precum fostul ministru de Interne, dl. Petre Tobă, sau primarul din Voluntari, dl. Florian Pandele, aşteaptă cu inima cât un purice pronunţări definitive în legătură cu acuzaţii asemănătoare. Dl. Dumitru nu s-a dovedit deloc intimidat de felul condamnabil, de-a dreptul ruşinos, în care acţionează parlamentarii români, cei din Comisiile de învăţământ, în frunte cu d-na Ecaterina Andronescu spre a limita rolul CNATDCU în favoarea unei pretinse creşteri a autonomiei universitare.

Ministrul Mircea Dumitru a anunţat şi chiar şi-a reiterat decizia de a demara procesul periodicei reevaluări a tuturor şcolilor doctorale. începând cu acelea în care s-au înregistrat cele mai multe nereguli de la conduita academică, de la normele ştiinţifice şi etice ale vieţii universitare. Cei care avem cât de cât contact, suntem familiarizaţi cu intimităţile universităţilor noastre ştim că un număr excesiv de mare de şcoli doctorale au fost autorizate prin închiderea ochilor în faţa unor nereguli flagrante şi că prea multe persoane au dobândit posturi universitare superioare şi titlul de habilitat fără a îndeplini un set minim de norme în acest sens.

Dl. prof. univ. dr. Mircea Dumitru nu este deloc ceea ce s-ar numi o persoană comodă nici pentru mafia profund politizată din învăţământul preuniversitar. De unde disperarea politrucilor, în primul rând a celor din PSD, având-o ca porta-voce pe aceeaşi doamnă Ecaterina Andronescu, spre a bloca organizarea unor concursuri corecte în vederea ocupării posturilor de directori de şcoli.

Pe de altă parte, reapariţia în aceste zile a fantomei fostei poliţii politice din România nu poate să nu ne ducă cu gândul la ceea ce celebrul disident polonez Adam Michnik numea a doua victorie a Securităţii.

Plătim la aproape 27 de ani de la victoria Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989, periodic, câte un nou tribut faptului că în primii ani de libertate nu s-a gestionat aşa cum ar fi trebuit această gravă problemă. Că şi acum sunt mult mai drastic puşi la zid cei care au colaborat obligaţi, din laşitate sau chiar de voie bună cu poliţia politică din vremea comunistă, însă sunt lăsaţi în pace, beneficiază de pensii şi indemnizaţii colosale foştii angajaţi ai fostei Securităţi. Ca şi foştii activişti de rang superior ai PCR. Toţi aceşti indivizi se plimbă liber, sunt chemaţi la simpozioane şi aniversări. Aşa cum li se întâmplă foştilor sau încă generali pe nume Iulian Vlad şi Rogojanu. Nimeni nu îi ia la întrebări.

Toate acestea se întâmplă în ţara care în anul 2006, prin vocea preşedintelui său de atunci, dl. Traian Băsescu a condamnat oficial comunismul, dar i-a lăsat pe mai departe să zburde liber pe foştii securişti şi mari activişti comunişti.

Confirmând şi prin aceasta că avea multă dreptate Dumitru Drăghicescu, cel care în 1907, afirma în cartea Din psihologia poporului român că România este ţara săvârşirii fără desăvârşire. Oare până când?