Populismul în creştere - vor supravieţui democraţiile?

Anul 2015 a fost nefast pentru Europa. A început cu atacurile teroriste de la Paris la redacţia Charlie Hebdo şi s-a încheiat cu alte atacuri în acelaşi oraş. Între aceste două sângeroase evenimente, criza financiară din Grecia a atins apogeul, iar criza refugiaţilor a apărut fără a putea fi soluţionată pe termen lung.

Anul 2016 a fost, dintr-o anumită perspectivă, şi mai nefast, prilejuind un val de alegeri şi consultări populare care au pus în prim - plan populismul. Începând cu referendumul eşuat din Olanda referitor al Acordul de Asociere la UE al Ucrainei, urmat de votul britanicilor pentru ieşirea din UE, de alegerile la nivelul landurilor din Germania care au confirmat avansul unui partid populist, AfD, de referendumul eşuat din Italia care a permis Mişcării 5 stele (M5S) să devină principalul partid favorit la alegerile anticipate, de alegerile din Austria în care candidatul FPÖ Norbert Hofer a avut un scor foarte bun la ambele scrutinuri. Neîncrederea în forma actuală de manifestare a democraţiei s-a manifestat nu doar în Europa, ci şi în SUA: cu un discurs antisistem Donald Trump şi-a asigurat victoria la alegerile prezidenţiale.

Întrebarea care se pune în acest moment este dacă toate acestea sunt semnele unei neîncrederi foarte profunde a cetăţenilor în democraţia practicată în societăţile occidentale, ori reprezintă o valorificare pozitivă de moment a partidelor populiste şi a liderilor care se revendică de la acest curent.

Într-un articol publicat recent, politologul italian Gianfranco Pasquino crede că populismul nu trebuie simplificat, redus la câteva clişee şi afirmat despre câţiva lideri politici că sunt populişti pentru a încheia discuţia înainte de a o începe. Critica la adresa democraţiei este în unele cazuri justificată, iar elitele politice sunt chemate să rezolve problemele pe care populiştii le pun. Din această dialectică populism - democraţie se poate naşte un surplus de democraţie. Alţi autori nu tratează populismul în cheia opoziţiei faţă de democraţie şi a remediilor posibile, ci drept o expresie a unei noi forme de conservatorism care doreşte să revalorizeze primatul politicului şi caută să reafirme necesitatea cadrului naţional ca arenă de exprimare a intereselor politice. Este opinia exprimată de Marcel Gauchet într-un interviu publicat recent.

Gauchet explică atractivitatea discursului populist prin faptul că în ultimul deceniu, datorită expansiunii reţelelor sociale, individul se afirmă tot mai mult în spaţiul public, în detrimentul partidelor. Se ajunge la o autoizolare a persoanelor în comunităţi virtuale ai căror membri gândesc la fel, cu excluderea celor care gândesc altfel. Acesta este terenul fertil de manifestare a populismului. Orice mesaj al unui om politic pe aceste reţele asigură obţinerea de voturi, iar astfel reprezentarea care înseamnă o depersonalizare a relaţiei dintre cel ales şi ei care aleg capătă o nouă formă. Populiştii exploatează foarte bine această formă a reprezentării, vânzând iluzia posibilităţii unei democraţii directe cu ajutorul Internetului (Beppe Grillo a anunţat recent că alegerile din cadrul M5S şi desemnarea candidaţilor la alegerile parlamentare se va face exclusiv electronic, prin implicarea tuturor membrilor de partid). Gauchet oferă şi o altă explicaţie succesului mesajului populist: stăpânirea teritoriului este vitală pentru o comunitate politică, ori în prezent există o nesiguranţă legată de intensificarea migraţiilor. Răspunsul la inexistenţa unei viziuni coerente legată de stăpânirea teritoriului face ca violenţa să apară, din partea ambelor părţi (populaţii locale şi emigranţi). Astfel, termenul de insecuritate nu descrie adecvat fenomenul aflat în curs de desfăşurare. Gauchet consideră de asemenea că Brexit şi alegerile din SUA exprimă voinţa de a aprofunda democraţia, nu de a o nega. O opinie oarecum similară o regăsim şi la Peter Sloterdijk, într-un interviu publicat de asemenea recent:

Populismul nu are baze solide şi va putea fi învins pe termen lung, deoarece este bazat pe o ficţiune care susţine existenţa unui popor dotat cu interese proprii, diferite de cele ale membrilor care îl compun.

Optimismul gânditorilor de marcă europeni ai momentului nu este însă împărtăşit şi de opinia unor autori care au experienţa mediului universitar din SUA şi care preferă să analizeze populismul pe baza unor date sociologice şi economice, fără a încerca să ofere remedii ori să anticipeze cum se poate ajunge la restaurarea încrederii în democraţie.

Într-un articol publicat recent, Fareed Zakaria porneşte de la premisa că populismul a existat în ambele versiuni, de stânga şi de dreapta, de multă vreme. Populismul de stânga nu este deloc surprinzător, din moment ce partidele de extremă stânga au criticat de multă vreme partidele sau politicienii de stânga (precum Obama sau Blair), reproşându-le că au cedat prea mult în favoarea pieţei libere. Criza financiară a accentuat criza partidelor de stânga, expuse din ce în ce mai mult criticii venite din partea extremei stângi, ceea ce a favorizat preluarea electoratului PASOK de către Syriza în Grecia, de exemplu. Populismul de dreapta este mai greu de explicat, în viziunea lui Zakaria. Acesta remarcă şi faptul că nu există tentaţia populismului în Asia de Sud - Est (Japonia, Coreea de Sud), iar în America Latină populismul de stânga este în retragere. Populismul se explică în primul rând prin stagnarea economică, iar acesta se explică la rândul ei prin scăderea demografică ce duce la mai puţine persoane intrate pe piaţa muncii şi la mai multe persoane inactive din cauza pensionării. Există şi ţări care au probleme demografice, dar nu sunt un teren fertil pentru populism, precum Japonia, explicaţia fiind că lipseşte fenomenul migraţiei. Doar combinaţia stagnare economică, scădere demografică şi migraţie puternică duce la populism, în viziunea lui Zakaria. Exemplele din Europa şi din SUA par a confirma această ipoteză. Dacă admitem însă acest model de interpretare, populismul devine o problemă structurală care nu poate avea ca antidot simpla reafirmare a virtuţiilor democraţiei.

În aceeaşi direcţie merge şi politologul olandez Cas Mudde, într-un articol publicat recent. Populismul este o ideologie forte care separă societatea în două grupuri antagonice: poporul şi elita coruptă. Este vorba de un curent de gândire întotdeauna prezent în istoria ideilor politice din Europa dar care a rămas multă vreme marginal. Comunismul şi fascismul au inclus elemente populiste, în special în etapa în care aceste regimuri nu erau instalate la putere dar populismul nu a definit esenţa lor. Cas Mudde consideră că a existat o transformare structurală a partidelor politice din Europa care au convers în direcţia unui consens al elitelor, o agendă comună care include integrare europeană, societăţi multietnice şi reforme economice în direcţia asigurării pieţei libere. Conservatorii britanici, CDU, New Labour sau socialiştii germani s-au integrat de bună voie într-un proiect care scoate în evidenţă asemănările între aceste partide, mai degrabă decât deosebirile. Această convergenţă a creat un teren fertil pentru mişcarea populistă, din moment ce elitele politice au ajuns să semene între ele. Convergenţa nu poate fi oprită şi acesta este unul din motivele pentru care Mudde consideră că populismul este o mişcare de durată, la fel de ireversibilă precum diminuarea diferenţelor doctrinare între elitele politice. Dovada potrivit căreia populismul este de durată o constituie în această viziune prezenţa de 6 ani în fruntea guvernului  maghiar a lui Viktor Orban care nu are o scădere de popularitate în sondaje precum alţi lideri politici care s-au aflat recent la putere o perioadă atât de îndelungată. Slovacia este un alt exemplu de continuitate a populismului, de la Meciar din anii 1990 la Fico în prezent, nemaifiind vorba de un fenomen în afara tendinţelor politice principale. Schimbările structurale ale societăţilor occidentale au dus la creşterea atractivităţii populismului, ori aceste schimbări sunt ireversibile. Mai mult, guverne de coaliţie stânga - dreapta precum în Germania, Spania etc. nu sunt variante sustenabile pe termen lung. Partidele populiste doreau în trecut să se alăture unor coaliţii de stânga sau de dreapta, ori rezultate din combinaţia acestora. Tendinţa este în prezent de a refuza asemenea coaliţii, odată ce partidele populiste au o largă susţinere ce le permite nu doar să supravieţuiască dar să şi crească în opoziţie.

Suntem de partea celor care afirmă că populismul este un răspuns la transformări structurale care ţin de evoluţia economiei, de problemele sociale şi demografice.

Nu este vorba doar de un impas de moment al partidelor tradiţionale. Există totuşi o soluţie pentru a opri asccensiunea populismului, dăunător democraţiei în general: repolitizarea agendei publice prin afirmarea unor răspunsuri de dreapta sau de stânga la adresa migraţiei, modelului economic de urmat şi integrării europene. Consensul artificial între cele două ideologii este o invitaţie la mai mult populism. Crearea unui consens în jurul ideii că aceasta este calea de urmat va mai dura multă vreme - aşa precum se poate vedea, acest consens asupra naturii şi remediilor la adresa populismului nu există nici măcar la nivelul elitei intelectuale care se ocupă de explicarea populismului.

Abia ulterior creării unui asemenea consens s-ar putea trece la paşi concreţi pentru a contracara populismul. S-ar putea însă ca acest proces să dureze foarte mult timp, iar în paralel partidele populiste să ajungă la putere pentru a-şi pune în aplicare ideile. Poate că democraţiile au absolută nevoie de această grea confruntare, mai dificilă chiar decât cea cu totalitarismul, pentru a supravieţui şi pentru a-şi demonstra virtuţile.