Politicienii spun lucruri trăsnite
0
Pe vremea când pe scena politică a ţării ajungeau oameni cu educaţie solidă şi intelectuali de calibru, de la tribuna parlamentară se rosteau discursuri convingătoare, expresive, adesea acide, care însufleţeau şi influenţau audienţa.
„Au răsunat primele fraze. Un glas limpede, cald, muzical, stăpânit. Ca un violoncel vechi pe care ar cânta un maestru glorios (...) Fitece cuvânt cu intonaţia cuvenită. Apăsând pe unele, subliniind pe altele – ce subliniere! – şi odihnindu-se pe cuvintele care îi servesc de concluzie şi de sinteză. Auditoriul izbucneşte în aplauze”, îl descrie Delavrancea, el însuşi un orator strălucit, pe impunătorul Titu Maiorescu, a cărui măiestrie de a vorbi îi făcea pe colegi să se înghesuie să ia cuvântul înaintea lui, fiindcă „e greu să vorbeşti după Maiorescu”, după cum spunea Petre P. Carp. Sunt amănunte istorice relatate de Ioana Pârvulescu în În intimitatea secolului 19. Veacurile s-au scurs, calitatea oamenilor politici s-a deteriorat (sau, cum scria Maiorescu însuşi, „s-a coborât în termometrul valorilor”) şi, cu excepţia câtorva voci remarcabile din Parlamentele postdecembriste, precum Nicolae Manolescu, Alexandru Paleologu, George Pruteanu, Ştefan Cazimir sau Adrian Păunescu, cei ajunşi în Legislativ n-au mai excelat în retorică şi spirit.
Aşa se face că, atunci când regulamentele parlamentare s-au modificat pentru eficientizare, accentul mutându-se de pe intervenţiile din plen – uneori înflăcărate şi prea lungi – pe lucrul în comisii, n-au fost prea mulţi cei care să regrete pierderea momentelor de mare elocvenţă din plen, împuţinate oricum. Dintr-un for al dezbaterilor pasionate, al duelurilor verbale de ţinută, Legislativul s-a transformat într-un mecanism birocratic, unde discursurile au devenit rare şi, în general, serbede. Atunci când, după cum vedem mai nou, nu degenerează în agresiuni.
Există însă un loc unde aleşii încă pot da frâu liber logosului, dar nu grăit, ci scris. E vorba de secţiunea Declaraţiilor şi Comunicatelor de presă de pe pagina Camerei Deputaţilor, unde cine are răbdare poate descoperi, între altele, mostre de umor involuntar, stângăcii gramaticale, avânturi lirice sau conspiraţionisme exprimate cu aplomb. Bunăoară, de Ziua Mondială a Scriitorilor, un deputat furat de condei, încercând să omagieze truditorii peniţei, le-a mulţumit „pentru aportul deosebit adus la evoluţia culturii române”. Care „aport”, prin însăşi etimologia sa, înseamnă „aducere”, motiv pentru care exprimarea e un pleonasm răsunător, cu stridenţă sporită într-un text cu subiect cultural.
În aceeaşi zi, un alt deputat denunţa „pLandemia” (cu scopul „de a sclavagiza oamenii”) şi deplângea invadarea României de „valuri de imigranţi care se pretind refugiaţi” şi care ar fi „90% asiatici”, nu ucraineni, aducând ca probă mărturia unui prieten care a găsit într-un centru din Bucureşti peste 200 de pakistanezi şi indieni. Ce dacă cifrele Poliţiei de Frontieră îl contrazic? În logica sa imbatabilă, parlamentarul ştie mai bine care e adevărul, şi cu refugiaţii, şi cu Covidul şi cu multe altele.
Numele celor pierduţi în meandrele scriiturii nici nu contează, dat fiind că sunt de la toate partidele, ca şi din rândul neafiliaţilor. Şi oricum, pot fi lesne identificate pe pagina web a Camerei Deputaţilor. Loc unde găsim şi sincere preocupări pentru starea psiho-emoţională a românilor, în asemenea vremuri grele. „În prezent, oamenii suferă de boala stresului (…) Dacă întrebi, toată lumea are o explicaţie. Loc de muncă, şomaj, probleme diverse, pierderi, boală, căsătorie, divorţ, concediu, viaţă, într-un cuvânt totul se traduce prin stres. Practic, suntem stresaţi că existăm!”, scrie un ales îngrijorat. Care pune în opoziţie calmul reculegerii în „sfânta biserică, cel puţin duminica”, înainte de 1990, cu agitaţia provocată azi de excesul de tehnologie, şi formulează o idee şocantă: pe vremea comunismului, în ciuda lipsurilor, „oamenii erau atunci mult mai liniştiţi, optimişti şi încrezători”. Sigur că vârsta fragedă pe care o avea în „epoca de aur” i-ar putea scuza parlamentarului optica idilică şi, evident, deformată. Însă un dialog cu supravieţuitorii acelor vremuri, fie ei deţinuţi politici ori simpli cetăţeni confruntaţi cu frigul, foamea şi teama permanentă, sau măcar o vizită la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, de la Sighet, l-ar lămuri că stresul lua pe atunci chipul suferinţei şi al disperării, deci, a susţine că oamenii erau „mai liniştiţi, optimişti şi încrezători” este cel puţin nepotrivit.
Cum nepotrivite, din punct de vedere formal, sunt şi exprimările altor aleşi. Un tânăr combativ, vrând să-şi acuze adversarii politici, le-a reproşat „scheleţii din dulap”, recurgând la o formă de plural mai degrabă argotică, neadmisă în dicţionare, iar o colegă entuziastă, elogiind trecutul naţiunii, a confundat adjectivul „crucial” (de importanţă capitală, hotărâtor) cu… „crucifer” (plante cu petalele şi sepalele dispuse în formă de cruce, cum ar fi conopida, varza ş.a.): „Istoria a dovedit că, în situaţii crucifere (sic!), sentimentul de unire, de unitate şi de solidaritate devin idei-forţă”, scrie deputata. O formulare cam… varză, pe care sus-pomenitul Maiorescu ar încadra-o necruţător, laolaltă cu multe altele, în „Beţia de cuvinte”.
Se încarcă comentariile...
