Politicienii şi lipsa societăţii civile

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au întrebat dacă autoritatea politică este un rău necesar, fără de care societatea nu ar putea merge înainte, sau dacă este un proces natural, care apare în momentul în care grupurile umane încep să se organizeze.

Răspunsurile au variat, însă cei mai mulţi dintre gânditori au fost de acord asupra unui aspect: voinţa de putere a fost o constantă a vieţii publice, constituind un atribut inerent naturii umane. Ceea ce diferă este intensitatea, forma de expresie şi raţiunea imediată. „Wille zur Macht”, în formula nitzcheană, a secondat, iar, uneori, chiar a luat-o înaintea istoriei, diferitele epoci putând a fi analizate în funcţie de forma mentis-ul prin care protagoniştii momentului au introspectat asupra propriei voinţe de putere.

Scandalurile care se ţin lanţ de clasa politică din România, ne determină să încercăm să desluşim motivaţia din spatele atitudinii şi comportamentului celor loviţi de zarva mediatică negativă din ultima vreme. În funcţie de concluziile exerciţiului, ne putem da seama unde se situează problema, în amonte sau în aval, mai spre guvernaţi sau mai spre guvernanţi.

În ultimii ani, o serie de condamnări penale şi de fapte dovedite a fi reprobabile, au cauzat scăderea ulterioară a încrederii în clasa politică. Spun „ulterioară” pentru că, dacă este să interpretăm scăderea constantă a prezenţei la vot în cazul alegerilor parlamentare, din 1990 şi până în 2012, atunci ne putem gândi fie la neîncredere în formula sistemului reprezentativ, fie la neîncredere în oferta partidică. Prima variantă are şanse infime de a fi considerată un laitmotiv al prezenţei scăzute la urne, astfel că a doua variantă este cea mai plauzibilă.

Deşi involuţia pariticipativă a fost evidentă, politicianul român pare a nu înţelege semnalele trase de cetăţeni şi continuă a se manifesta nesăbuit şi chiar samavolnic. Dacă morala şi politica par a nu face casa bună pe pământ românesc, de ce nu se încearcă atunci profesionalizarea politicii, căci poate în acest mod, va creşte încrederea în clasa politică? Toate persoanele doresc să se specializeze într-un domeniu de activitate, profesionismul fiind cheia reuşitei. Atunci, de ce nu ar putea fi şi politicianul un profesionist?

Orice profesie are nevoie de o deontologie, de un set de reguli scrise şi nescrise care să prescrie o anumită conduită şi comportament. Dacă regulamente deontologice pentru funcţionarul public există, ducem lipsă de reguli invizibile, validate ideatic de practica istorică şi capabile să menţină politica pe făgaşul simţului benevol al datoriei şi al transparenţei constructive.

Se pare că regulamentele deontologice prevăzute prin lege sunt fentate cu uşurinţă de abilităţile politicieneşti. Astfel, o regulă nescrisă, care a căpătat formă şi forţă în urma unei praxis îndelungat, posedă capital experient adecvat pentru a face faţă tăvălugului de abateri de la rânduiala stabilită prin pactul asociativ dintre membrii cetăţii. O asemenea regulă nescrisă este civismul.

Politica constituie o activitate justificată şi justificabilă prin raportare la comunitate, civismul având capacitatea de a se asigura că politica nu se îndepărtează prea mult de subiectul şi de obiectul activităţii sale, omul.

Civismul, adică doza de alocentrism voluntar pe care orice comunitate politică ar trebui să o aşeze la temelia pactului asociativ, a fost iniţial, şi încă rămâne, o regulă cutumiară a convieţuirii, transformată ulterior în imperativ al unei vieţi publice sănătoase şi înscrisă treptat în constituţii.

Însă, pentru a acţiona ca virtute, civismul trebuie să se manifeste deopotrivă şi de jos în sus, şi viceversa. Dacă una dintre direcţii a defectat, mai devreme sau mai târziu, şi cealaltă va devia de la traiectorie. Cum scandalurile în care sunt implicaţi politicieni nu fac decât să alunge civismul din sfera publică prin indignare colectivă, ne întrebăm dacă aceştia nu cumva nu s-au spălat bine la ochi şi nu observă disiparea solidarităţii comunitare? Sau voinţa de putere îi face să desconsidere propensiunea civică, având convingerea că modernitatea le va permite să găsească alte reţete pentru a ţine încleiat organismul social?

Mai degrabă, voinţa de putere a actorilor contemporani a alungat civismul din viaţa publică, refuzând dialogul şi paralizând dezvoltarea societăţii civile. De exemplu, zilele trecute, deşi în mediul online se anunţa o prezenţă masivă, indignarea atingând cote ridicate, doar aproximativ 1000 de persoane au ieşit în stradă pentru a cere demisia ministrului de Interne, Gabriel Oprea. La fel s-a întâmplat şi cu protestul medicilor de pe 1 septembrie a.c., când în Piaţa Victoriei din Bucureşti, au ieşit doar 10 medici pentru a cere reformarea sistemului sanitar şi un nivel de salarizare conform cu importanţa meseriei practicate.

Civismul s-a transferat în lumea virtuală, unde cetăţeanul „tună şi fulgeră” la pereţi, deoarece civismul rămâne virtuos doar atât timp cât se manifestă public în lumea reală. În lipsa dialogului, idealismul societăţii civile tinde să se transforme într-un conflict ireconciabil între guvernaţi şi guvernanţi, a cărui latenţă este nefavorabilă oricărei societăţi civilizate.
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite