Toate modelele sunt bazate pe trei ecuaţii: 1) obiectivele decidentului, 2) relaţia dintre variaţia creşterii masei monetare sau inflaţiei cu activitatea economică (o curbă Phillips) şi 3) cum sunt formate aşteptările de inflaţie.

  1. Modelul opportunistic al lui Nordhaus

Aşteptările conservatoare în privinţa inflaţiei (iraţionale) împreună cu rezultatul votului economic recent duce la politicieni oportunişti care controlează politica monetară, găsesc potrivit să inducă un ciclu inflaţie – şomaj, cu un boom chiar înainte de alegeri şi cu recesiune după alegeri. Face asta după alegeri pentru a micşora aşteptarea legată de inflaţie şi pentru a micşora creşterea economică. Chiar înainte de alegerile următoare, o expansiune monetară cauzează creştere economică fără inflaţie, inflaţie care va începe după alegeri.

Acest fenomen este numit de Allan Drazen de „Regularitatea 1“: venitul per capita sau creşterea economică (şi sub o mai mica măsură inflaţia) au un efect semnificativ asupra comportamentului votanţilor la urne. Cu toate acestea, datele spun că în SUA sau ţările OCDE, nu există creştere în activitatea economică agregată chiar înainte de alegeri („Regularitatea 2“).

„Regularitatea 3“: În unele ţări OCDE, există o creştere post-alegeri în rata inflaţiei. Şi în SUA la fel, dar doar înainte de 1979.

„Regularitatea 4“: Există o creştere pre-electorală în rata de creştere a masei monetare în foarte multe ţări. În SUA, acest efect pre-electoral a existat între 1960-1980. 

  1. Modelul partizan al lui Hibbs

Acesta este modelul clasic dreapta0-stânga politică. Inflaţie-şomaj. Alegeri diferite în funcţie de ideologie. Stânga va urma politici expansioniste care duc la şomaj scăzut. Dreapta va urma tot timpul o politică contracţionistă, care duce la inflaţie scăzută.

  1. Modelul rational-partizan al lui Alesina

Este modelul pur partizan, nu oportunist, dar cu aşteptări raţionale despre inflaţie, nu ca în modelul Nordhaus. Hibbs şi Alesina consideră că există o mai mare activitate economică în guvernele de stânga.

„Regularitatea 5“: Există un efect clar de partizanat asupra activităţii economice în SUA, cu activitate economică mult mai mare sub Democraţi decât sub Republicani, dar doar în prima parte a guvernării.

„Regularitatea 6“: Există o creştere pre-electorală în transferuri şi alte instrumente fiscale în multe ţări, inclusiv în SUA înainte de 1980.

Dar dovezile cum că politica monetară este forţa care împinge totul de la spate nu sunt convingătoare. Drazen se întreabă dacă nu ar fi mai corect să bazăm modelele pe politica fiscal în loc de politica monetară?

  1. Modelul AFPM (active fiscal, passive-monetary)

Politicienii aflaţi în funcţii ştiu că politica fiscală influenţează rata dobânzii, dar nu ştiu exact cum va reacţiona autoritatea monetară. Atunci când votantul mediu preferă un venit mai mare şi mai puţină variabilitate ca autoritatea monetară, politicianul câştigă voturi prin limitarea creşterii ratei dobânzii.

Diferenţa dintre modelele AFPM şi PBC (political business cycle) este că în cel din urmă efectele monetare sunt forţa care mişcă ciclul, iar în primul aceste forţe monetare sunt efecte induse, pentru că autoritatea monetară vrea să limiteze efectele fiscale care altfel al creşte rata dobânzii.

Ca o concluzie, în primul rând creşterea masei monetare într-un model PBC ar trebui să fie expansionistă şi să limiteze rata dobânzii, în timp ce în modelul AFPM creşterea masei monetare ar trebui să fie asociată cu rate ale dobânzii stabile, poate puţin în creştere. În al doilea rând, în modelul AFPM, creşterea masei monetare înainte de alegeri ar trebui să fie corelată cu impulsuri fiscale. Cu alte cuvinte, politica fiscală ar trebui corelată cu politica monetară. Aşadar, ciclurile de politici monetare sunt cel mai probabil efectele de acomodare ale impulsurilor fiscale.