Politica fără partide: o idee fixă şi periculoasă. Şi despre cum s-o depăşim

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Periodic, şi mai cu seamă în momentele de criză, revine ideea unei guvernări a specialiştilor, a tehnocraţilor. Acest tip de guvernare e văzut de public, dar chiar şi de politicieni cu pusee populiste, ca o soluţie de depăşire a unor disfuncţionalităţi ale democraţiei din României.

Ni se propune o politică fără partide politice, o guvernare care să adopte politice publice fără ca acestea să fi trecut de girul public fundamental într-o democraţie, votul.

Atunci când, aşa cum s-a întâmplat recent în cazul PSD şi AUR, aceste propuneri vin chiar din partea politicienilor, şi nu din partea străzii, ele nu mai sunt dovada unei nemulţumiri autentice a cetăţenilor faţă de partide, ci sunt dovada clară a unor neputinţe nemărturisite ale acestor partide şi ale politicienilor marcanţi care le reprezintă. Există deficienţe majore în felul în care sunt organizate  şi în care funcţionează partidele politice din România, iar o astfel de idee, a tehnocratului ultraprofesionist şi ultracorect, atunci când apare ca soluţie salvatoare, e dovada unui deficit democratic în chiar interiorul partidelor. E de fapt o formă de abandon a adevărului fundamental că democraţia nu poate exista fără partide şi fără ca politicienii, nu tehnocraţii, să propună şi să implementeze politici publice.

Totuşi, în spatele acestui abandon stă un adevăr: în partidele româneşti există un accentuat deficit democratic. Iar de rezolvarea acestui deficit, nu de figura salvatoare a tehnocratului, depinde buna funcţionare şi dezvoltare a democraţiei româneşti.

Mi-am propus ca, în câteva episoade, să scriu aici despre problemele cele mai importante pe care PNL, ca partid pe care îl cunosc bine, dar şi celelalte partide, trebuie să le rezolve pentru a fi percepute cu adevărat ca piloni ai democraţiei.

Partidele sunt organisme care se bazează, pentru a performa, pe mai multe tipuri de resurse. Există resursa organizaţională şi umană, structurile de partid şi ierarhia formală şi informală. Apoi, există resursa doctrinară, care ar trebui, teoretic, să asigure partidelor diferenţierea cea mai puternică. Resursa financiară contribuie efectiv la exersarea vieţii politice, intern şi extern, asigură participarea la alegeri şi dialogul cu electoratul. În cele din urmă, deosebit de importantă, e resursa de comunicare, legată de celelalte trei resurse mai sus menţionate: umană - comunicatorii, doctrinară - esenţa comunicării, financiară - forţa şi stilul comunicării.

Cred că însuşi cititorul, parcurcând enumerarea de mai sus a tipurilor de resurse, s-a gândit deja la multe lipsuri în utilizarea corectă a acestora de către partidele politice. Cel mai la îndemână e să criticăm erorile şi uneori abuzurile legate de resursa financiară sau inconsistenţa celei doctrinare. În acest prim text al seriei pe care o voi dedica acestei probleme, mă voi opri însă la deficitul democratic pe care proasta gestionare a resursei umane şi slaba cultură organizaţională îl produc în interiorul partidelor.

Voi începe cu o afirmaţie tranşantă. În mai mică sau mai mare măsură, toate partidele româneşti suferă de sindromul partidului-stat. Nu prin faptul că ar dori să impună autoritarismul nedemocratic, ci prin acela că, la scară diferită, oglindesc structura statutului. Un stat care, trebuie s-o recunoaştem, e încă deosebit de centralizat, anormal de ierarhizat piramidal, rigid şi promovând mecanisme încă obscure, clientelare şi birocratice de ascensiune în interiorul acestei ierarhii. 

Într-adevăr, privind către partidele noastre, vom recunoaşte că modelul decizional şi de organizare este cel al statului român: centralismul. Mai mult, urmărind parcursul ultimilor 30 de ani, vom constata că, pe cât de descentralizat partidul (niciunul nu a excelat însă), pe atât de ne-centraliste politicile publice propuse.

Mai departe, oglindind parcursul decizional etatist, vedem cum în partidele noastre aproape toată puterea e concentrată în mâinile şefilor. De unde, aşa cum afirmam şi mai sus, rezultă un accentuat deficit democratic pentru viaţa noastră de partid. Fără să aibă un parcurs natural, care să treacă prin dezbatere şi consultare în structuri de la baza piramidei, decizia centralizată a şefului politic pare de cele mai multe ori arbitrară, chiar capricioasă şi de neînţeles. Iar asta conduce de multe ori la crize politice. În partidele noastre, nu doar membrilor simpli, ci majorităţii celor cu funcţii formale, nu li se cere să participe la viaţa politică internă prin dezbatere, ci le se solicită, pe timp de criză mai ales,  doar un tip de fidelitate faţă de şef care nu are nimic de a face cu devotamentul faţă de propriile convingeri ori faţă de doctrină.

Ori, dezbaterea creează de fapt structuri de dezbatere. În absenţa ei, nu există decât adunări de luare la cunoştinţă. Ne lipsesc astfel acele forumuri de deliberare amănunţită, forumuri care să genereze idei şi politici publice. Centraţi structural pe o ierarhie care se supune aproape orbeşte şefului, facem o politică pentru politicieni, nu pentru oameni, pentru că ajungem incapabili de acel exerciţiu fundamental care produce propuneri interesante pentru cetăţeni. Mai mult, fără acest exerciţiu al dezbaterii, propunem în funcţii oameni care de fapt nu au luat, pe parcursul vieţii lor de politicieni, nici o decizie majoră, toate venindu-le servite de sus, fără asumare personală.

Atunci când ascensiunea politică e asigurată de fidelitatea faţă de şef, departamentul de resurse umană din cadrul organizaţiei, atunci când există, e o formă fără fond. Care ar fi ţinta de recrutare pentru acest departament? Doar pe jumătate glumind, cred că cea mai importantă calitate a unui recrutor de partid este flerul de a deosebi de la început un membru devotat şefului de un viitor infidel.

Iar dacă lucrurile la nivelul resursei umane a organizaţiei stau aşa, cât de consistente şi relevante sunt alte structuri pe care le întâlnim în interiorul partidelor: organizaţiile de tineret, cele ale studenţilor, ale femeilor, pensionarilor, ale oamenilor de afaceri? Privite sincer şi în profunzime, nici aceste structuri nu au practica atât de sănătoasă pentru democraţie, aceea a dezbaterii şi luare a deciziei în urma dezbaterii. Şi, din păcate, nici pe aceea de promovare pe criteriul meritului şi profesionalismului, departajarea făcându-se, în cazul fericit, în funcţie de vechime, dacă nu, cum spuneam, pe baza fidelităţii faţă de şef. 

E dureros acest lucru, mai cu seamă gândindu-mă la structurile de tineret , fiindcă ele ar putea fi adevărate şcoli de pregătire a politicienilor pentru adminstraţie şi legiferare, atât la nivel local, cât şi central. Astfel de şcoli ar fi cadrul cel mai potrivit şi pentru dezbaterea doctrinară, adică pentru acea resursă care, de fapt, poate şi trebuie să asigure consecvenţa noastră politică şi coeziunea organizaţiei - nu fidelitatea faţă de ierarhie. Cum spuneam, doctrina asigură diferenţierea esenţială între partide, iar politicienii care cred cu adevărat în ceva şi îşi urmează crezul, sunt respectaţi şi urmaţi. 

Dar despre această chestiune esenţială a politicii româneşti, într-un text viitor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite