PNL, ideile şi salvarea după Congres

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto Inquam Photos / Octav Ganea
Foto Inquam Photos / Octav Ganea

Deşi şi-a gestionat inevitabila cădere surprinzător de bine, evitând o ieşire rapidă de pe scena politică, plecarea lui Ludovic Orban din fruntea PNL era esenţială pentru a oferi partidului o minimă şansă de reconstrucţie.

Chiar dacă Orban a menţinut, printr-o echilibristică sofisticată, senzaţia unor rezultate bune (aducerea de către preşedintele Orban, de pildă, de primari pesedişti în PNL, împotriva Rezoluţiei adoptate cu mare pompă tot de preşedintele Orban de a-şi interzice sieşi aducerea de primari pesedisti; Orban a adoptat, cu alte cuvinte, o interdicţie adresată propriei persoane şi, pe urmă, a încălcat-o), el nu a avut anvergura necesară pentru a gestiona criza identitară a PNL.

Partidul liberal, modernizator atât în epoca Carol I – Ferdinand, cât şi după 1990, a devenit, în realitate, în epoca Orban, un partid religios şi naţionalist. Supraestimând, pe urmele lui Dragnea, importanţa conservatorismului românesc şi încercând să-şi asigure sprijinul religioşilor din partid (care oricum l-au părăsit), Ludovic Orban a blocat proiectul de lege al parteneriatului civil, a început să explice că dacă nu te juri pe Biblie nu poţi fi un patriot adevărat şi a argumentat că doctrina PNL trebuie să fie ancorată în secolul al XIX-lea, pentru că tradiţia nu ne permite să trăim în prezent. Până şi vocile conservatoare i-au reproşat lui Orban excesul de raportare la Brătieni care, cu toate meritele lor, au fost, totuşi, nişte antisemiţi care au blocat din raţiuni etnice drepturile civile fireşti pe care Europa liberală încerca să le asigure evreilor din România (refuzul încăpăţânat al lui Ionel Brătianu de a accepta drepturile evreilor, în ciuda faptului că ţara noastră semnase tratate în acest sens, pe principiul că „nu ne spune nouă Europa ce să facem”, seamănă izbitor cu blocarea de azi a parteneriatului civil de către Orban, pentru că – istoria se repetă – „nu ne spune nouă Europa...”).

E greu de ghicit dacă noul lider liberal, Florin Cîţu, va rezista nenumăratelor probleme cu care e confruntat, el părând încercuit în acest moment – dinspre USR, dinspre PSD şi mai ales dinspre PNL-Orban –, slăbit de inflaţie şi pandemie şi doar cu PNRR pe post de asset strategic. E şi mai greu de crezut că, în contextul unui astfel de Stalingrad politic, tabăra Cîţu va mai găsi timp să mediteze la identitatea liberală, la problema unui public bine limpezit sociologic, la absenţa unei strategii pe termen lung. Până acum, partidele „tradiţionale”, PSD şi PNL, nu au făcut decât să se retragă din faţa partidelor „noi” (USR şi AUR). PSD s-a retras tot mai mult înspre ruralul mic, unde se găseşte nucleul său critic acum, PNL s-a retras spre ruralul mediu şi urbanul mic. În aceste condiţii, publicul tânăr din urban este lăsat sistematic în mâinile liberalismului USR (da, useriştii sunt adevăraţii liberali azi – deşi e la modă azi să numeşti liberalismul „sexo-marxism”, sau chiar, cu un aer macho, de camionagiu iezuit, „trotinetism”) sau în mâinile populismului AUR. Problema este că bazinul de subzistenţă vizat de PSD şi PNL se micşorează de la un an la altul. Şi că cele două partide tradiţionale vor fi nevoite să se întoarcă în urban pentru a căuta public – PSD printr-o asumare a social-democraţiei moderne, PNL printr-o asumare a liberalismului autentic. Pentru a face însă asta este nevoie de cultură politică, de încredere în electorat şi de curajul a nu te lua după sondajele care spun că românii sunt în măsură covârşitoare conservatori (pentru că, hai să fim sinceri, că aici suntem între noi: românii pretind că sunt conservatori, aşa cum a pretins cetăţeanul familist Dragnea la referendumul pentru Familie, iar liderii politicii îi cred şi pretind la rândul lor acelaşi lucru, aşa cum a pretins politicianul familist Dragnea la referendumul pentru Familie, crezându-se şi furându-şi singur căciula, deşi ştia cu cine are de-a face).

Dacă urmăreşti PNL dintr-un unghi mai deschis, care oferă o perspectivă mai largă, nimic nu a fost mai trist şi mai grav în ultimii ani decât lipsa de viaţă intelectuală a partidului. S-a trăit din câteva lozinci precum „să apărăm tradiţia!” (opţiune mai degrabă bizară într-o ţară cu o întârziere istorică de un secol), „să nu ne fie ruşine cu satul şi hora!” şi, fireşte, „marele Brătianu!”. N-a existat o brumă de dezbatere ideologică. Proiectele legislative cu miză identitară şi „filosofică” au fost îngropate în Parlament prin telefoane discrete – „ne-a sunat Prea Sfinţia Sa şi ne roagă să nu votăm, dânsul e foarte influent în Moldova” – nu printr-o competiţie de argumente. Institutul ideologic al partidului s-a achitat cu brio de sarcina de a evita, pe cât e omeneşte posibil, orice contact cu intelectualii şi ideile – care întotdeauna pot să ameninţe mecanicismul şi limbajul de lemn al unei organizaţii fără viaţă interioară, care se limitează doar la „Felicitări preşedintelui nostru pentru excelenta prestaţie din această seară, de la postul B1TV!”).

Dacă echipa Cîţu – asaltată de probleme imediate – va continua strategia lui Orban de a mermeli problema identitară şi ideologică a PNL, atunci slăbirea dramatică a PNL în următoarele două cicluri electorale e inevitabilă. Discuţiile dintre conservatori, liberali, „sexo-marxişti” etc. nu trebuie evitate pentru a nu supăra cumva domnii cu Biblia din Ardeal şi a pierde sprijinul lor politic (dacă e să îl pierzi, după cum s-a văzut, îl pierzi oricum pe alte teme – şi funcţiile în stat sunt importante, nu doar Facerea). Dimpotrivă, aceste discuţii trebuie să genereze energia contagioasă a unui partid care e viu, care îşi pune întrebări, nu care se ascunde în spatele lozincilor („Brătianu! Brătianu! Brătianu!”). Institutul de reflecţie al PNL trebuie dă depăşească nivelul intelectual al bugetului de caterig („Luăm şi prăjituri din alea mici?”) şi să iasă în piaţa publică, chemând la discuţii – fără prudenţe servile – gânditori conservatori, „băsişti”, liberali, sexomarxişti pentru a căuta o identitate autentică, funcţională, convingătoare pentru PNL. Eterna amânare justificată în logica „hai să supravieţuim întâi pe termen scurt” e o auto-amăgire, pentru că politica e întotdeauna supravieţuire pe termen scurt pentru liderii de partide. Uneori, termenul scurt e tot ce mai îţi rămâne ca să îl salvezi pe cel de lungă durată. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite