PNL-ul de astăzi aminteşte, mutatis mutandis, de Bosnia – o ţară cu „verdictul” prăbuşirii dat din afară şi care a continuat să se roadă din interior. Sigur, comparaţia suferă de un hiperbolism obscen şi, din raţiuni lesne de ghicit, se rezumă la comparaţii de formă, nu de fond. Războiul din Bosnia a fost o tragedie imundă a secolului nostru şi, din multe puncte de vedere, se pretează greu comparaţiilor. Războiul din Bosnia, început în fragedul început de post-Război Rece, s-a încheiat în 1995 în Ohio, prin Acordurile de Pace de la Dayton. SUA au supervizat, ca un Big Brother responsabil, mersul lucrurilor în stabilirea păcii. O pace care nu a adus pacea. Dacă pacea s-a încheiat în afara ţării, haosul a fost orchestrat tot din afară – de la Belgrad, printr-un plan ticluit de Slobodan Milosevic, care îşi dorea o „Mare Serbie”. Sârbi, bosniaci şi croaţi – acestea au fost cele trei facţiuni care s-au confruntat în timpul războiului, cele două din urmă formând o alianţă tremurândă.

În urma celebrului acord de pace, în Bosnia a fost făurit un sistem politic atipic: preşedinţie tripartită, cabinete şi parlamente reproduse în cele două entităţi în care a fost împărţită ţara. Practic, Bosnia a ajuns ţara cu cei mai bogaţi politicieni din Europa, cu o corupţie endemică, o structură instituţională extrem de complexă şi ineficientă, diviziuni etnice şi politice greu de conciliat, o lipsă acută de transparenţă. Dacă nu am fi scris despre Bosnia, ultima propoziţie ar fi putut lesne descrie PNL-ul nostru, devenit o vacă de muls pentru elite şi o locomotivă fără direcţie pentru cei care i-au adoptat ideologia. 

Faptul ca partidul fanion al dreptei româneşti a ales să candideze la Primăria Capitalei cu un exponent viu al anti-globalismului, anti-europenizării, naţionalismului şi extremei drepte, un candidat care a primit mesaj de bienvenue de la Marine Le Pen, este semn al unei derive grave.

Prima greşeală a PNL, sursă a tuturor relelor de astăzi, a fost stabilirea unei conduceri bicefale după simbioza imperfectă a dreptei. Ca să folosesc o metaforă, peştele cel mare s-a aliat cu peştele cei mic pentru ca se afla deja în burta lui. Ei bine, conducerea asta nu a avut doar doi poli, capetele balaurului s-au înmulţit. Combinaţiile şi ele. Multe facţiuni s-au coagulat în jurul diverşilor lideri – mai formali sau mai informali. Unii hăis, alţii cea. O anomalie dă naştere altor anomalii, asa cum s-a întâmplat în Bosnia – o preşedinţie cu trei capete a scăpat frâiele conducerii ţării, în care absenţa războiului nu înseamnă pace. Aşa cum în PNL lipsa disensiunilor publice nu înseamnă armonie. 

Marian Munteanu, de pildă, e omul unei facţiuni. De aceea, unii liberali se dezic de numirea asta aşa cum se dezice el acum de legionarism – degeaba. Marile soluţii ale PNL, impuse de multe ori din afară, nu fac decât să macine partidul pe interior. Sunat, după cum el însuşi a recunoscut, de Atanasiu, noul trăgător de sfori în partid, Marian Munteanu a fost primit cu un zâmbet şăgalnic din partea Alinei Gorghiu şi cu unul suspicios din partea lui Vasile Blaga. Microexpresiile celor doi au trădat jocul din spatele numirii, oricât de opac s-ar strădui PNL-ul să fie. Coincidenţa coincidenţelor face ca Alina Gorghiu să fi avut, demult, contracte cu o instituţie a statului care a fost condusă de Atanasiu. Zice-se. Dar să nu fim răutăcioşi. Faptul că partidul fanion al dreptei româneşti a ales să candideze la Primăria Capitalei cu un exponent viu al anti-globalismului, anti-europenizării, naţionalismului şi extremei drepte, un candidat care a primit mesaj de bienvenue de la Marine Le Pen, este semn al unei derive grave. PNL nu a făcut, practic, decât să reflecte problemele interne la nivelul întregii ţări: polarizare intensă, dezacorduri profunde. Aşa e cu soluţiile impuse din afară: nu iau în calcul capacitatea subiectului (şi-aşa destabilizat) de a se autosusţine. Bosnia este tot mai des numită un stat eşuat. PNL îşi asteaptă diagnosticul post-alegeri locale.