Plictiseală cu strigături

Publicat:
Ultima actualizare:

În principiu, plictiseala nu se potriveşte cu stridenţa. Cînd de jur împrejur e tapaj, agitaţie, trăncăneală răstită, chiot, îmbrînceală aprigă, conflict isteric, grimasă vajnică, băşcălie de stadion, nu prea poţi să te plictiseşti. E prea mult circ! Plictiseala e o specie a somnolenţei: orice formă de curiozitate se stinge, orice interes pentru ce se întîmplă prin preajmă se pierde.

Articol preluat din Dilema Veche

Caşti, moţăi, te decuplezi… La noi – se putea? – nu e, totuşi, ca la alţii! Am reuşit să facem şi din vacarm ceva plicticos. Zi de zi, pe scena publică, e inflaţie de răfuieli, cuvinte grele, acuzaţii fatale, capete în gură. Zi de zi, presa geme de „breaking news“: cutremure, vedete în colaps la spital, hiperabundenţa informaţiei apocaliptice (ce alimente ne otrăvesc, ce boli insidioase ne rod pe dinăuntru, ce mesaje patetice ne livrează astrele, ce rău ne fac lucrurile care păreau să ne facă bine şi ce bine ne fac lucrurile care păreau să ne facă rău etc.). Or, în ciuda acestei avalanşe de ştiri şi evenimente „zguduitoare“, nimic nu ne mai surprinde, nimic nu ne mai „trezeşte“, nimic nu ne mai amuză. Sîntem sătui! Ne-am dori fie un zgomot mai provocator, mai interesant, mai puţin previzibil, fie o plictiseală mai paşnică. Nu e cazul. Am reuşit performanţa de a crea simultan brambureală şi amorţeală, ciudăţenie şi banalitate, mişcare şi blocaj.

Inutil să spun ce viaţă grea are, în aceste condiţii, articlierul cu scadenţă hebdomadară. Ce să tot comenteze, ce să tot scrie?! Merită să ţii isonul mediocrului scandal al fiecărei zile? Merită să confişti atenţia cititorului în jurul unor personaje şi al unor rele purtări de care, în mod normal, n-ar fi trebuit să auzim niciodată? N-ar fi mai cinstit, mai autentic, să pui pe hîrtie o declaraţie laconică, o lozincă exasperată de tipul: „M-am săturat de derbedei şi de ţoape!“, „Opriţi-vă!“, „Lăsaţi ţara în pace!“ şi să semnezi apoi, istovit şi fără mari iluzii?

Sigur, e mereu loc pentru perplexitate, pentru iritare pre-nevrotică, pentru colapsul oricărui efort logic. Dar ajută cu ceva să te manifeşti ca atare? E drept, poţi constata cu uimire cum dl Tudorel Toader, membru al Comisiei de la Veneţia, nu e de acord cu opiniile respectivei comisii. Are un sindrom obligatoriu pentru cariera politică: nu crede decît în adevărul propriu. Inenarabilul domn Tăriceanu crede şi el că observaţiile Comisiei sînt „superficiale“. Ceea ce, pur şi simplu, „îl sperie“! E greu de ştiut ce meserie ştie cu adevărat dl senator, cu ce s-a ocupat el, de fapt, cînd n-a practicat modeling-ul sau gargara politică. Aşa stînd lucrurile, e, într-adevăr, de speriat cu cîtă competenţă se manifestă omul în probleme de jurisprudenţă! Alt caz: dna Kövesi a fost, în sfîrşit, pedepsită: preşedintele a revocat-o din funcţia de la DNA. Dar politicienii şi gazetarii PSD sînt, în continuare, nemulţumiţi: revocarea (las’ că a durat cam mult!) trebuia dublată şi de interdicţia de a mai profesa vreodată în domeniu! Altfel nu şi-ar mai fi permis dl Augustin Lazăr să angajeze, în instituţia pe care o conduce, o revocată! Cazul Kövesi a devenit, de altfel, un caz de psihoză naţională. Spune-mi cum o califici, ca să-ţi spun cine eşti! Ai o părere bună despre ea? Eşti o slugă, un lingău, un băsist, un… Liiceanu! Ai o părere rea? Eşti un patriot, un erou, un mare gînditor civic şi politic. Normal şi eroic e şi să ai o părere bună despre Dragnea, despre Nicolicea, despre Iordache! Nu cum zic sorosiştii, coloniştii bruxellezi, profitorii străini, care l-au aruncat în depresie furioasă pe obiditul amic Ilie Şerbănescu. Încet-încet (de fapt, destul de repejor), în patria noastră se reinstalează delictul de opinie! Alegerea greşită e acceptabilă doar dacă produce, la vot, majorităţi convenabile. În rest, orice opţiune e suspectă. Nu se acceptă că opinia diferită poate fi corectă, legitimă sau, măcar, candidă. Nu! E, întotdeauna, manipulare grosolană, imoralitate, trădare. Pură slugărnicie!

Ni s-a fabricat, interesat, o imagine (falsă) de ţară năpădită de corupţie! E un basm de adormit copiii şi vigilenţa naţională, o manevră perfidă inventată de DNA! În România nu se fură! Avem doar procese măsluite şi puşcăriaşi nevinovaţi, plini, de altfel, de talente diverse: cercetători, prozatori, memorialişti etc.

Cum spuneam: am reuşit să fim, simultan, zurbagii şi fără profil. Apoplectici şi letargici. Îmbujoraţi şi palizi. O minune a naturii. Şi a istoriei. Totul ar funcţiona admirabil, dacă nu ne-ar sabota o şleahtă de şobolani, care nu ne lasă să mergem „pînă la capăt“! Nu-i nimic! La anul luăm preşedinţia Consiliului UE! O să avem, în sfîrşit, prilejul să arătăm lumii cine sîntem! Cu un preşedinte suspendat, sau în curs de suspendare, cu deculpabilizarea, creştinească, a abuzului în serviciu, cu analfabeţi funcţional ajunşi, fără prejudecăţi burgheze, la vîrful ţării! Cu lideri hărţuiţi, mişeleşte, de Justiţie, dar inamovibili prin voinţa poporului! Nu semănăm cu nimeni! Nici cu noi înşine, aşa cum ne credeau înaintaşii! Cît despre noi, cei de pe margine, articlieri năimiţi, aflaţi în slujba unor forţe oculte (dacă nu direct deficitari intelectualmente), nu ne rămîne decît să ne astupăm urechile şi să murim de plictiseală…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite