Rezultatul final al primului tur al alegerilor prezidenţiale, ediţia 2019, din România (deja este clar că în finală se vor întâlni Iohannis şi Dăncilă) demonstrează câteva lucruri extrem de importante legate de modul cum se face politică în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Ies la lumină „fructele” strategiilor preelectorale (stupide sau eficiente, gălăgioase sau discrete, oneste sau manipulatoare), dar au ajuns la ora scadenţei şi profeţiile cu spoială ştiinţifică, dar cu substrat găunos. Şi mai avem în faţă şi o realitate incontestabilă: echilibrul de forţe dintre stânga şi dreapta nu este deloc pe atât de răsturnat precum se trâmbiţa, până acum câteva zeci de ore, pe toate canalele de informare.

Falşii profeţi faţă cu maşina de vot

Toate sondajele de opinie (inclusiv cele făcute de instituţii care se declară independente şi cu metode pur ştiinţifice de sondare) din ultimele trei luni au prezentat românilor un scenariu catastrofal pentru PSD, al cărui candidat, Viorica Vasilica Dăncilă, se lupta mai degrabă pentru locurile 3-4 decât  pentru un loc în finala prezidenţială.

Realitatea a arătat că lucrurile nu stau nici măcar pe aproape aşa cum au arătat sondajele şi că Dăncilă a ieşit categoric pe locul doi, cu un scor dublu faţă de estimările făcute. Înţeleg că există în orice o marjă de eroare, însă în cazul de faţă mi se pare ceva mai mult decât atât. Îndrăznesc să cred că PSD a fost chiar încântat de beţia cu apă chioară servită de sondaje opozanţilor săi, căci a avut timp să se concentreze pe ce are de făcut.

De fapt, mai toată lumea a ignorat capacitatea de reacţie a formidabilei maşini de vot a PSD. Care a avut puterea de a-şi mobiliza electoratul destul de aproape de nivelul din zilele bune, chiar dacă a propus un candidat lipsit de carismă, ezitant, cu alură de păpuşă de cârpă manevrată de un grup bizar, extremist şi grobian, dar ajuns vremelnic la conducerea partidului.

Nu-i mai puţin adevărat că electoratul PSD (vorbesc de acel electorat disciplinat, nu de cel conjunctural) a avut în faţă, pe buletine, mare, sigla PSD, numele Viorică Dăncilă fiind la „şi altele”, scris mic în josul căsuţei rezervate pentru ştampilă. De altfel, aceasta mi se pare o eroare de fond din normele legale de organizare a alegerilor prezidenţiale, conform cărora, deşi votul este uninominal, numele candidatului este în plan secund pe buletine, în prim-plan fiind sigla partidului/partidelor care-l susţin.

Ipocrizia şi laşitatea, taxate de electorat

Un alt aspect interesant al trecutelor alegeri este legat de strategia de campanie  cel puţin bizară a câtorva dintre candidaţi. Trec peste mesajul Vioricăi Dăncilă, care s-a bazat pe noile „revelaţii” (de import PRM) ale ideologilor din PSD: naţionalism, autovictimizare (falsă), antieuropenism, populism sordid. Nu pot înţelege, în schimb, de ce Dan Barna şi Klaus Iohannis s-au situat pe poziţii antagonice, deşi în teorie susţin aceleaşi principii politice. De fapt, înţeleg, dar mi se pare aiuritor.

La câteva ore după închiderea secţiilor de votare a ieşit la iveală că între Iohannis şi Barna ar fi existat „un blat atent studiat” – o „perversă” de Dâmboviţa, cum ar zice băieţii „dă cartier” - pentru a o scoate pe Viorica Dăncilă din cărţi pentru locul 2, deci din finala pentru Preşedinţia României. Politic, pare logic. Practic, aşa-zisul blat a existat - dacă a existat – doar în capetele ideologilor de campanie.

Senzaţia mea este că Dan Barna a făcut un soi de non-combat cu PSD, pe fondul faptului că imaginea i-a fost serios zdruncinată de informaţiile controversate de spre afacerile pe care le derulează. Însă cel mai mult a pierdut Barna, cred eu, de pe urma faptului că a refuzat să-şi asume guvernarea ţării după ce a fost vârf de lance în moţiunea de cenzură ce a demis Guvernul Dăncilă.

Foarte mulţi dintre votanţii progresişti nu pot accepta un lider care se înghesuie să demoleze, dar„ se dă la fund” când vine vorba de construit ceva în loc. Situaţia devine şi mai tristă atunci când respectivul lider este suspectat de fapte de corupţie. Este, în cazul USR, situaţia surferului care, după ce a ajuns glorios pe vârful unui val imens, este strivit de acelaşi val, la câteva secunde distanţă. Odată ce ai urcat spre vârful politicii călărind pe valul luptei anticorupţie, nu poţi apoi pretinde că ţie nu ţi se aplică aceeaşi regulă. Electoratul nu iartă ipocrizia!

De ce alegerile prezidenţiale nu au o miză adevărată

Analiştii politici au trâmbiţat, pe toate canalele, că PSD este un partid mort, cu un picior în groapă, pe cale să fie dezmembrat de Ponta, înghiţit de grupul venit din PRM, scindat de ALDE samd. Nimic mai fals! Acolo există, ce-i drept, o luptă pentru putere. Însă în spatele aceste lupte se află un electorat solid şi disciplinat, care estimez că rămâne în continuare între 38% şi 40% din opţiunile românilor.

Mai devreme sau mai târziu (eu aş paria că maximum până prin ianuarie-februarie 2020) apele se vor alege de uscat în PSD. Cam tot pe atunci se va lămuri şi treaba cu Pro România. Deocamdată, s-a dovedit că partidul lui Victor Ponta nu duce mai mult 5-6 procente din opţiunile electoratului (scorul lui Mircea Diaconu nu este deloc relevant pentru partid; înglobează şi multe alte „ingrediente”).

O dovadă este aceea că în judeţele unde se spunea că PSD  „a fost distrus” de plecarea liderilor de acolo la Pro România s-a dovedit că electoratul nu i-a urmat în exodul lor. Aş exemplifica aici Brăila, unde PSD a fost teoretic decapitat prin plecarea lui Mihai Tudose. Urmarea? La alegerile recente PSD a scos la Brăila 31,12%, iar Pro România doar 11,12%.

Adevăratul test al forţelor politice din România nu este legat de alegerile prezidenţiale. Miza este mică aici. Adevăratul test va fi la alegerile din primăvara lui 2020, acolo unde social-democraţii vor avea, cu siguranţă, un alt suflu, căci de rezultatele obţinute (primari, preşedinţi de CJ, consilieri locali şi judeţeni) depinde maşina de vot de care vorbeam mai înainte, deci şi rezultatul de la parlamentare.

Mai sunt doar 6 luni până la momentul scadenţei, atât pentru stânga, cât şi pentru dreapta. Deocamdată, totul nu-i decât un joc de-a şoarecele şi pisica, în care rolurile se tot inversează.