Pentru hoţi mumă, pentru dreapta ciumă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De ce oare suntem necruţători cu reprezentanţii unor partide, ai presei ori justiţiei independente, dar doldora de înţelegere, milă şi bunăvoinţă faţă de penali şi de propensiunea de a-i vota?

Sau, formulat mai simplu, de ce oare suntem înţelegători cu penalii, ori susţinătorii aceloraşi, dar necruţători cu adversarii lor? 

ALDE se cutremură de mila unor securişti infractori. Norica Nicolai, reprezentanta în PE a partidului de buzunar al lui C. P. Tăriceanu, i-ar fi cerut premierului Cioloş graţierea patronului trustului Intact.

Ştirea privind cererea de graţiere a lui Dan Voiculescu, formulată de tovarăşa de partid al omului cu bileţelul roz, a apărut în cotidianul EVZ, care-l citează în context pe europarlamentarul Cristian Preda. Informaţia merită oarecare luare aminte. Că premierul n-are atribuţia de a graţia, Norica Nicolai, deşi jurist, deşi rotiţă cheie, ani la rând, a establishmentului politic PSD-isto-USL-ist, pare a nu şti. Căci altfel nu i-ar cere lui Cioloş ceea ce ar trebui să-i solicite preşedintelui. Dar e mai grav.

Ca jurist, Nicolai a fost autoarea unei fapte care mi se pare nu mult mai puţin gravă decât delictul infractorului Liviu Dragnea, omul care le fura voturile românilor. Căci, acum aproximativ un deceniu, Nicolai nu s-a dat în lături să pună o străină (calificată drept „nepoată”) să voteze în locul ei în Parlament, deşi românii nu aleseseră această persoană ca senator ori deputat. Dispreţ mai mare faţă de voinţa românilor (o desconsiderare flagrantă, documentată şi de nereducerea Parlamentului la o cameră şi 300 de deputaţi) mi-e greu să-mi imaginez. Cu toate acestea, femeia n-a fost alungată cu maxim oprobriu din funcţii publice şi parlamentare.

Mulţi alegători au continuat să onoreze penali, votându-i. Nici noul for legislativ românesc nu duce lipsă de ei. Publicistul Marcel Tolcea consideră că bună parte din votanţii acestor oameni sunt „noii săraci”, oameni din clasa de mijloc care s-au înglodat în datorii şi au scăpătat după criza financiară din 2008. E foarte probabil să aibă dreptate. Dar această explicaţie nu mi se pare suficientă spre a lămuri motivul pentru care nu puţini închid un ochi, sau adesea chiar doi în faţa malversaţiunilor aşa-zisei „stângi” PSD-iste, dar îi cască necruţător, văzând enorm şi simţind monstrous în reacţie la cele mai mărunte neajunsuri ale aşa-numitei „drepte”.

Varii preopinenţi atrag atenţia că sunt numeroşi cei care afirmă că „au furat, dar au mai dat si la alţii”, ca justificare pentru sufragiul acordat PSD. Astfel, penalii ar fi „aruncat o ciozvârtă şi celorlalţi, ca să-i îmbuneze şi să-i maculeze, transformându-i în complici”, după cum reliefa o juristă atentă la evoluţiile şi involuţiile societăţii româenşti. Miza ar fi fost „de a-i mânji”, a le „inocula ideea că toţi sunt la fel de vinovaţi că au primit, de frică sau de foame, câteva sute”, hoţii „furând, de fapt, miliarde”, în timp ce dărniciei lor i s-a spus „generozitate”. S-ar fi creat „o societate a furăciunii”. Căci, după cum zicea (ex-ministrul de Externe PSD-ist) A. Severin, „dacă toţi fură, infracţiunea de furt nu-şi mai are locul în codul penal”.

Chestiunea nu e o descoperire nouă. Dar de ce oare PSD-iştii, aliaţii lor şi securiştii-mafioţi suscită compasiune şi îndurare plenară, fiind obiectul unor neîncetate încercări de ajutorare, de graţiere, de reabilitare, în timp ce e vai şi amar de cei care se situează la antipod? De „ciumaţii” aflaţi de cealaltă parte a baricadei juridice, politice sau mediatice? De ce lor nu li se scuză nici turnătoriile mai puţin vinovate, nici dacă s-au scobit în nas? În anii 30, Theodor Lessing aborda, într-o carte mult citită şi citată, problema „urii de sine evreieşti”. Un sentiment care a determinat şi mari cărturari, ca evreica Hannah Arendt de pildă, să critice mai virulent victimele, în speţă pe „parveniţii” evrei „colaboratori”, decât pe torţionarii şi asasinii lor nazişti.

Dar de ce i se face pe plac oligarhiei mafiote care o urăşte pe Kövesi chiar mai mult decât se teme de ea?

Revenind la actualul linşaj public la care sunt supuşi nu doar şefa DNA, ci şi cei ce-i apără dreptul de a fi tratată corect şi de a nu i se califica drept furt ceea ce e de cotat ca neglijenţă, îmi pare extrem de suspectă subexpunerea argumentelor în favoarea ei, coroborată cu răbdarea angelică manifestată de mulţi, timp de ani de zile, în reacţie la flagrantul plagiat al lui Victor Ponta. Dar de ce i se face pe plac oligarhiei mafiote care o urăşte pe Kövesi chiar mai mult decât se teme de ea? Căci un fapt pare clar:

„Concetăţenii noştri au inţelegere pentru cei care greşesc, sunt gata să tolereze comportamente scandaloase”, reliefa recent un prieten, matematician ieşean. Potrivit lui, „standardele pentru cei... oneşti (şi) de reală valoare sunt incredibil de ridicate. Cineva care face parte din cea de-a doua categorie n-are voie să greşească nici cât negru sub unghie, nu poate avea slăbiciuni omeneşti, mici căderi, oarecari inconsecvenţe, trebuie să fie sfânt, perfect, fără nicio pată, om de poveste. Nu ştiu de unde vine mentalitatea asta, poate pentru că prea multe generaţii au trăit in permanentă nedreptate. Oricum este un mediu perfect pentru încercările de manipulare. Din punctul ăsta de vedere nu s-a schimbat nimic din (anii) ‘90 încoace”.

Această radiografie intuitivă reflectă o realitate care îi obligă pe sociologi la studii serioase. Ele, după ştiinţa mea, nu există. Îmi pot imagina că exigenţa excesivă manifestată faţă de ceea ce se afirmă în România a fi „dreapta”, deşi în realitate n-are culoare politică, fiind de fapt o alianţă pentru democraţie şi statul de drept, e menită să compenseze un complex de inferioritate. Şi sentimentul de vinovăţie iscat chiar de înţelegerea stranie, contra naturii, pentru ticăloşi, pentru hoţii banului sau votului public, care nu se mulţumesc să jecmănească, ci, „adding insult to injury”, mai şi dispreţuiesc pe deasupra poporul. O comprehensiune pentru unii resimţiţi ca „ai noştri” care, nu in ultimul rând, e înţelegerea pentru propriile imoralităţi sau neajunsuri. Şi care e posibil să exprime simultan o ură de sine inavuabilă, în genul celei descrise în anii '30, de către Theodor Lessing, ca afectându-i pe unii evrei.

Autor: Petre M. Iancu, Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite