ANALIZĂ Pe cine votează românii: candidaţi celebri, şmecheri sau tineri anonimi

Politica românească implică pariuri mari la nivel naţional, comunitar şi personal. Ea nu iartă alianţele politice şi nici prieteniile sau fraternităţile. Rudele, fraţii între ei se duşmănesc pentru că fiecare are altă opţiune sau simpatie politică. Politica dezbină.

În politica românească nu există lege, iar regulile au caracter subiectiv şi temporar, se schimbă în timpul jocului şi sunt aplicate la ordinul şefului de partid, căci nu pot uza termenul de „lider”. Lideri nu prea avem. Politica e murdară căci impune jocuri murdare, bani, influenţă şi corupţie. Progres? Invizibil! Nu există principii ideologice de partid, ci doar principiile şefului de partid, care sunt de fapt ordinele lui. Şi masele ascultă şi se supun. Cei care împart pixuri şi tricouri, baloane sau plase cu produse (unii dintre ei extremi de agresivi în apărarea partidului şi în condamnarea celuilalt) nu au nicio cunoaştere, nicio viziune sau strategie, pentru că nici şefii lor nu le deţin. La şedinţele de partid nu se discută politică în sensul real al cuvântului ci cum „să obţinem cât mai multe voturi”. Nu bunăstarea poporului contează, ci votul. Votul este Dumnezeul nostru.

Mesaje

Am trecut prin zeci de oraşe şi sate şi am privit din maşină până unde poate duce ridicolul şi penibilul mesajelor electorale, tipurile de afişe (unele cât blocul) şi pozele caraghioase cu unii candidaţi. Pentru că autostrăzi nu avem am fost silit sute de kilometri să privesc spectacolul josnic al campaniilor electorale. Creativitatea nu a avut limite.

Profilul candidatului

Nu voi face o analiză punctuală înşirând numele unor candidaţi de la vreun partid pentru a-mi susţine argumentarea, vă propun în schimb să vă gândiţi la cei pe care îi cunoaşteţi şi să mă contraziceţi cu exemple, nu cu excepţii.  

Oricât ne-am dori să simplificăm, admit că nu există un profil unic, clar delimitat, al candidatului în România, al candidatului de succes, dar sunt câteva particularităţi pe care ţin să le discut în continuare. În primul rând, avem candidatul susţinut puternic de partid, de maşinăria de partid şi acest tip de candidat poate fi deja cunoscut electoratului de 10, 20, 30 de ani. Partidele mari nu propun necunoscuţi, novici în politică, nu promovează noi talente în ale politicii, nu riscă. Sunt propuşi cei care au mai fost pe liste şi au fost aleşi. Şi românul votează cu aceştia cu toate că indivizii nu au făcut nimic vizibil pentru ţară, nu a rămas ceva în urma lor, ceva care să le aparţină şi pentru care să le purtăm recunoştinţă. Am întâlnit şi am purtat discuţii publice cu câţiva actuali europarlamentari. Partidul îi trimisese în Parlamentul European. Am plecat indignat de la întâlnire, nu atât pentru că Google nu-mi spunea mare lucru despre ei, ci pentru că nici ei nu aveau să-mi zică mare lucru. I-am ascultat şi pe urmă le-am adresat întrebări şi ne-am dat seama câtă mediocritate, incultură şi neprofesionalism există la cei pe care i-am trimis să ne reprezinte ţara în Europa...

Deloc nou, sunt cazurile de nepotism. Şi avem destule prietenii şi rudenii: soţia, soţul, fiica, cumnatul, vărul etc.

Un al treilea tip de candidat este baronul local, şmecherul, cel mai tare din judeţ, pe care nimeni nu îl învinge, cel cu pile la Bucureşti şi cu „influenţă”. El este prieten, aliat şi partener cu alţi politicieni de vârf, cu şefii din poliţie dar şi cu infractorii celebri. Acest candidat nici el nu este nou şi figura lui poate coincide cu primul. Indiferent cine e la putere, acesta conduce. Are prieteni peste tot şi în mai multe tabere.

Admit că sunt propuşi şi niscaiva candidaţi tineri, însă aceştia nu sunt dintre cei mai buni profesionişti, nici cu o inteligenţă aparte. Tot din categoria fii şi fiice, dar mai ales secretare şi amante, şi mai nou vedete din diferite domenii, adică băieţii care deja aveau un capital de imagine fie propriu, fie prin transfer. Dar tineri intelectuali de-a dreptul, tineri politicieni, instruiţi în politică, cei care cunoasc politică pentru că au învăţat, o gândesc şi o practică, nu.

Cum votează românii?    

Cea mai mare categorie de alegători sunt cei fideli unor partide, adică votează cu partidul dintotdeauna, căci se identifică cu partidul. Atenţie, nu cu ideologia partidului (pe care nu o cunosc) şi nici pentru că ar avea sentimente patriotice de excelenţă de vreo culoare ori alta, ci doar din fidelitate, „dintotdeauna”. O altă categorie, mai mică decât prima, votează cu persoana „noi cu X votăm”, chiar dacă persoana acum s-a înscris în alt partid. Insist că aici nu au nicio importanţă meritele politice. Candidaţii, nu sunt evaluaţi din perspectiva rezultatelor activităţii lor. Cunoaştem cazurile celor cu sute de absenţe, cu iniţiative legislative şi vorbiri în plen aproape de zero, dar mereu pe liste. Românul, spre nefericirea lui, nu amendează pasivitatea, nici corupţia şi mai grav îl compătimeşte, dacă acest candidat are probleme cu legea, găsindu-l întotdeauna nevinovat şi mai mult victimă altor ordine politice.

Aici funcţionează memoria socială. Cetăţenii devin fideli unui partid datorită obişnuinţei şi concomitent cu neîncrederea în partidele noi. M-am ocupat într-o perioadă de interpretarea unor sondaje de opinie pe diferite teme. La politică, respondenţii alegeau un nume dintr-o listă lungă pe baza criteriului memoriei auditive „de ăsta am mai auzit. Cu el votez”. „ Dar pentru ce, ce a făcut?” „Nu mai ştiu, dar cu el votez”.

În ultimii ani scăzând încrederea în cât mai mulţi şefi politici, a crescut votul prin eliminare „Io nu mai votez cu ăştia, m-au dezamăgit” şi astfel românul votează cu ce a mai rămas.

Ultima categorie, cea mai îngrijorătoare, sunt cei care nu votează deloc. Ieri seara în faţa blocului, femeile discutau politică şi una zice „când o fi de preşedinte, dacă mai trăiesc merg, dar acum nu mă duc”. Da, românul nu merge la europarlamentare pe de o parte pentru că mare lucru nu ştie despre ce-o fi cu asta şi pe de altă parte pentru că nu îi pasă, este indiferent, iresponsabil social şi comod. Sunt sceptici deşi ar crede în fraudarea alegerilor.

Aş adăuga în final că românii în alegerile lor se poziţionează fiind prizonierii unor mituri. De exemplu: „toţi sunt corupţi”, „oricum votul meu, unul singur nu contează”, „tot ăia câştigă” şi deci nu merg la vot. Dar tot ei se plâng de starea ţării şi de situaţia lor financiar-socială precară şi nu mişcă un deget. Tot ei cred că „peştele de la cap se împute” şi că „noi nu avem nicio putere”. Şi lista cu mituri dezvantajoase poate continua.

Ce ne râmăne de făcut? Nefiind în măsură să ofer sfaturi, e datoria fiecăruia să analizeze, să judece şi să acţioneze după dorinţa proprie.