Pe sirieni îi iubim, dar pe români i-am abandonat războiului din Ucraina!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am văzut prea multe voci în România care plâng de mila refugiaţilor sireni, afgani etc. Poate compasiunea lor e sinceră. În acest caz le reamintesc că şi 500.000 de români se află într-o ţară în conflict, în Ucraina, şi nu le plânge nimeni de milă şi nimeni nu se gândeşte să-i cheme în România ca să-i salveze. Din păcate. Se pare că lacrimile pentru străini sunt ”trendy”. Nimic nu-i mişcă pe unii mai mult ca grija străinilor...

”De prea multe ori am văzut mila rătăcindu-se”, spunea Saint-Exupery în magistrala sa ”Citadelă”. Toată ieremiada aceasta despre refugiaţii de departe de care România ar trebui să aibă grijă este o rătăcire şi o cheltuire inutilă a milei, ca modalitate de a uita de ai noştri. Despre românii trimişi pe frontul din Ucraina să moară în războiul altora nu mai vorbeşte nimeni. Despre românii abandonaţi din Valea Timocului nici atât. După cum nici despre felul în care sărăcia, corupţia şi lipsa de perspective îi alungă în continuare pe români din ţara lor ca să devină imigranţii şi nedoriţii altora. Pentru toate aceste lucruri nu avem nici bani, nici soluţii, nici chef. Dar Doamne fereşte să nu le acorzi azil asiaticilor şi africanilor că ai rămas fără umanitate. O umanitate de paradă care nu îi vede pe fraţii de aproape, dar are timp să se emoţioneze de destinul altor popoare tocmai ca să-i îngroape în uitare pe ai săi.

Când mamele românilor din Ucraina au protestat împotriva trimiterii fiilor lor pe front (mai ales că erau trimişi cu predilecţie, Kievul ştie de ce!), au fost persoane în România care le-au condamnat pentru laşitate. Cum adică să nu-i trimitem pe români să moară pentru alţii?

Până unde vom merge cu mila de paradă faţă de alţii şi cu dispreţul îndreptat spre propriul neam? Când mamele românilor din Ucraina au protestat împotriva trimiterii fiilor lor pe front (mai ales că erau trimişi cu predilecţie, Kievul ştie de ce!), au fost persoane în România care le-au condamnat pentru laşitate. Cum adică să nu-i trimitem pe români să moară pentru alţii? Trebuie să ne facem datoria, iar românii să moară pentru Ucraina că doar e ţara lor, spuneau unii ascunşi prin birouri, acolo unde războiul e o discuţie la cafea, uitând că românii nu au stat niciodată decât pe pământ românesc, indiferent cine a falsificat graniţele.

Bine că refugiaţii din Siria sunt grija noastră şi nu-i putem refuza. Eu zic ca dacă i-am putut respinge, 25 de ani, pe românii din comunităţile istorice de atâtea ori, abandonându-i fără ezitare, putem să nu mai fim cabotini şi să avem curajul să-i refuzăm şi pe sirieni. Între timp, inspiraţi de mila ce le-o purtăm altora, poate ne amintim câţi români sunt abandonaţi în fiecare zi în Europa, în propria lor ţară sau prin ţările vecine şi prietene.

Milă mi-e de alţii, dar de românii trădaţi, furaţi, părăsiţi, sărăciţi, mi se rupe inima! După ce românii vor avea din nou o ţară, vor avea drepturi în ea, şi după ce fraţii români rămaşi captivi prin statele vecine nu vor mai avea nevoie de ajutorul nostru, atunci da, putem discuta şi despre sirieni, afgani şi despre oricine. Până atunci, în loc să ne umplem ţara de străini, hai să le deschidem uşile românilor cărora nu le dăm cetăţenie şi pe care îi vindem în fiecare zi ţărilor vecine uite aşa, pentru că nu ne pasă. Decât de sirieni, că e la modă!

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite