Reacţiile câtorva politicieni hârşiţi mi se par semnificative pentru distanţa uriaşă între felul de a guverna al acestui executiv şi felul de a face politică în România. Liviu Dragnea – acest rostitor zilnic de declaraţii sfătos-banale – a zis că platforma „e plagiată”. Titlul „România 100” e plagiat, că „am avut noi la PSD un document cu titlu’ ăsta”. Şi – a mai zis – „sunt acolo 10 puncte”, şi noi am avut 10 puncte la PSD. „E copiat după popularii şi socialiştii europeni”, a spus şi Traian Băsescu (un om din ce în ce mai nevorbit, măcinat de dorul talk-show-urilor). Noroc cu Alina Gorghiu care, cu un aer de duduie drăguţă şi serviabilă, a vorbit numai de bine: a zis că platforma se identifică perfect cu ce vrea PNL-ul şi dumneaei personal. Şi că o va susţine (parcă a zis şi ceva de genul „din suflet”, mă rog, o chestie cu sentiment, n-am reţinut exact).

Care va să zică, premierul în funcţie – care are în primul rând meritul de a fi demonstrat că în România se poate guverna şi altfel, cu mai mult respect pentru cetăţeni şi mai multă responsabilitate – dă publicităţii un document care conţine idei şi propuneri foarte interesante pentru viitorul României şi „ai noştri” se lămuresc repede şi încep să clămpăne. Chestia cu plagiatul e de tot râsul şi bună de psihanalizat: de când cu plagiatul lui Ponta, această temă a devenit o obsesie în PSD (care se-ntâlneşte perfect în idei cu Băsescu pe tema asta), o fandacsie, o ipohondrie: „şi nimica mişcă”, vorba lui Leonida. Neavând nimic substanţial de spus despre ideile lui Dacian Cioloş, incapabili de o dispută de idei şi argumente – pentru că nu-s obişnuiţi cu aşa ceva, n-au practicat asta de-atâţia ani – politicienii neamului emit păreri din vârful buzelor. Asta e, de fapt, diferenţa de clasă şi de stil: de ani întregi, în România politica se face din vorbe la televizor. Dacian Cioloş şi guvernul său s-au pus pe treabă şi, în mare măsură, au reparat prostiile făcute de guvernele anterioare ori au rezolvat probleme care zăceau prin ministere de câţiva ani, în timp ce miniştrii „de partid” zăceau pe la televizor.

Marea problemă este că, pentru a-l avea în continuare premier pe Dacian Cioloş – ceea ce ar fi un lucru foarte bun – poporul suveran trebuie să voteze cu partidele dispuse să-i susţină platforma. Adică, pentru a avea un prim-ministru foarte bun, cetăţenii trebuie să voteze pentru Parlament (instituţie în care românii au foarte, foarte puţină încredere) nişte inşti despre care au o părere mai degrabă proastă ori despre care mulţi nici n-au auzit. Vor face asta cei mai informaţi şi educaţi, care cunosc mecanismele democraţiei şi care au urmărit cu atenţie activitatea guvernului Cioloş (mai ales online, pe Facebook, căci e partea dinamică şi „conectată” a societăţii). Cei al căror vot poate fi cumpărat uşor şi care au în continuare încredere în Victor Ponta (nu e totuşi aiurea-n tramvai că omul ăsta, prins cu plagiat şi care a guvernat prost, încă se mai află în politică şi are în continuare pretenţii la posturi înalte?) vor vota cu PSD. Unii concetăţeni de-ai noştri sunt „pe platformă”, alţii tropăie pe lîngă ea. Conform sondajelor, aceştia din urmă sunt mai mulţi decât cei dintâi. Iar dacă Parlamentul mai votează, până la alegeri, câteva pomeni populiste (bonuri de masă, măriri de pensii sau mai ştiu eu ce), pseudo-cetăţenii care cred că trebuie să voteze cu cei care „dau ceva” vor pune ştampila pe acelaşi stil de a face politică proastă şi meschină. Şansa de a-l avea în continuare premier pe Dacian Cioloş depinde de capacitatea PNL şi a USR de a scoate din case, în ziua votului, alţi alegători: cei care sunt dezamăgiţi şi care vor altceva. Chiar li se oferă altceva. Chiar merită să iasă din letargie şi să voteze. Rezultatele vor depinde, poate mai mult ca în alte dăţi, de campania electorală.

Deocamdată, platforma „România 100” a lui Dacian Cioloş ar fi fost un bun prilej de dezbatere publică despre ce vrem cu adevărat, despre cum trebuie guvernată ţara, despre cum va arăta România peste câţiva ani. S-ar părea că ratăm, din nou, o asemenea dezbatere.