Pe 17 septembrie, un prim test (poate decisiv) pentru candidaţii noştri la preşedinţie

FOTO gov.ro

La data respectivă au loc alegerile anticipate în Israel. Hotărâtoare pentru cariera politică a actualului prim-ministru Netanyahu. Vitale pentru echilibrul politic din regiune şi, în aceeaşi măsură, pentru Donald Trump care, în funcţie de rezultatul înregistrat de aliatul său strategic, va avea sau nu deschise condiţii mai favorabile ca până acum pentru a prezenta lumii planul său de pace pentru Orientul Mijlociu.

Acest context trebuie foarte bine înţeles înainte de a ajunge la ai noştri şi neştiinţa lor de guvernare. Alegerile din Israel nu sunt numai expresia aprobării sau refuzului politicii duse de Netanyahu ci, în primul rând, vor fi un cec în alb acordat câştigătorului pentru a defini tipul de răspuns în viitorul imediat şi pe termen mediu la noua structurare de forţe din regiune şi pentru a justifica un eventual răspuns militar dur şi extins la atacurile pe care Israelul le acuză ca venind din partea Hezbollah din Liban sau din locaţii siriene controlate de forţe iraniene, controlate şi comandate de Teheran. Iar regiunea prezintă un tablou conflictual extrem de accentuat, cu relativ foarte puţine ţări arabe care să susţină o acţiune militară a noilor aliaţi, Israel-Arabia Saudită, la asta adăugându-se criza suplimentară provocată de refuzul total al palestinienilor de a accepta planul de pace Israel-Palestina pregătit de echipa condusă de ginerele preşedintelui Trump, refuzând deja oferta economică parte a planului respectiv. Drept care, dacă ceva se decide la Washington ca „Plan de pace“, atunci trupele israeliene şi eventualii aliaţi vor trebui să-l impună în regiune, ultima opţiune imaginabilă şi cu riscuri potenţiale enorme.

În consecinţă, israelienii (oriunde ar fi ei în lume) numără acum, cu maximum de interes posibil, semnalele politice de susţinere care vin din exterior. Iar primul dintre ele este cel legat de recunoaşterea Ierusalimului drept capitală unică şi indivizibilă a Israelului, cu complementul necesar de mutare a ambasadelor. Acesta este motivul pentru care a stârnit atât de multe valuri, nedumerire şi apoi indignare modul iresponsabil în care Guvernul României condus de doamna Viorica Vasilica Dăncilă s-a jucat cu acest anunţ fundamental, primit cu entuziasm în Israel, pentru ca apoi să fie retras şi lăsat în starea de băltire de acum. Adică aplicând procedeul românesc „de parcă nici n-ar fi fost“.

Ei bine, nu-i aşa. Poate, la nivelul de impredictibilitate la care a ajuns abordarea diplomatică românească, este posibil ca doamna Dăncilă să declare peremptoriu la Washington că „După cum ştim, preşedintele Donald Trump a deschis ambasada Statelor Unite la Ierusalim. Acest pas admirabil şi curajos ne-a impresionat pe mine, Guvernul meu şi poporul român. Guvernul României a iniţiat un proces de evaluare a oportunităţii mutării Ambasadei României la Ierusalim. De aceea sunt încântată să anunţ astăzi, în faţa audienţei AIPAC (Conferinţa Comitetului Americano-Israelian pentru Politici Publice n.n) , că după finalizarea analizei de către toţi actorii constituţionali implicaţi în procesul decizional din ţara mea şi în deplin consens, eu, ca prim-ministru al României, şi Guvernul pe care îl conduc vom muta ambasada României la Ierusalim, capitala Israelului“. Şi apoi, în 24 de ore, să dea înapoi şi să spună că a fost vorba despre „o opinie personală“.  

Entuziamul lui Netanyahu s-a potolit repede după ce s-a lămurit că marele angajament guvernamental e doar un fonfleu în pur stil dâmboviţean şi că însăşi doamna Dăncilă a recunoscut că decizia finală nu poate aparţine decât preşedintelui României, anunţând că este în curs realizarea unui dosar în care să se consemneze analizele de oportunitate venite din partea instituţiilor implicate, responsabilitatea sintezei revenind Ministerului de Externe. Apoi, gata, până acum, peste chestiune s-a aşternut tăcerea discretă proprie celor care practică de secole „mersul de oportunitate“, ăla primejdios cu fundul în două sau chiar mai multe luntri.

Numai că, acum, dat fiind că vor avea loc alegeri vitale în Israel şi că avem zbaterea jucătorilor de la noi pe tema „vreau şi eu să fiu preşedinte“, oare n-ar fi timpul să-i auzim vorbind despre chestiuni serioase care ţin  tocmai de atributele prezidenţiale de coordonare a politicii externe şi de securitate?

Eu cred că da, ar fi un semn de respect faţă de poporul român dar şi faţă de partenerii noştri externi care chiar ar trebui să ştie cum se poziţionează domniile lor, spre exemplu în raport cu alianţele în care joacă România, complet opuse pe tema recunoaşterii Ierusalimului. Ar trebui să spunem ce poziţie adoptăm, cu argumentele necesare, pentru a asigura predictibilitatea noastră de comportament politic, strategic şi eventual militar faţă de alianţa SUA-Israel-Arabia Saudită sau de solidarizare cu poziţia Uniunii Europene.

Deocamdată, doamna candidat Viorica Vasilica Dăncilă ar trebui să-şi confirme propriile afirmaţii care ar putea să devină linia politică în parametrii căreia să evolueze politica ţării noastre faţă de Israel în următorii cinci ani (în situaţia în care domnia sa se va muta pe scaunul de la Cotroceni). De ce nu are curajul s-o facă? Poate ştie ceva, anume ce conţine textul raportului de la externe, cel finalizat şi pe care l-a citit acum destul de multă lume, încheiat cu recomandarea de a nu se trece la mutarea ambasadei. Oare doamna Mănescu, actualul ministru de externe, împărtăşeşte poziţia fermă a predecesorului său, T. Meleşcanu, expusă pe 22 ianuarie la audierile din Comisia de Afaceri Externe din Parlamentul European: „Singurul lucru care s-a făcut în România după decizia preşedintelui Trump de a muta ambasada americană de la Tel Aviv la Ierusalim a fost evaluarea a ceea ce implică o asemenea mişcare la nivelul României, care s-a bazat pe chestiuni ce ţin de avantaje şi dezavantaje, dar mai ales pe o analiză foarte serioase a bazei juridice. Ori rezoluţiile Consiliului de Securitate, ale Adunării Generale ONU, prevederile unor acorduri internaţionale sunt extrem de clare în această privinţă, în consecinţă nu există niciun fel de decizie privind mutarea ambasadei“. Sau, dimpotrivă, crescută sub influenţa benefică a domnului Călin Popoescu-Tăriceanu, îi împărtăşeşte sincer analiza totalmente critică faţă Bruxelles cu birocraţii săi? Nu ştim căci, prudentă, nici dânsa nu se exprimă în public. Şi, pare-se, că bine face.

Întrebarea mea este valabilă pentru toţi candidaţii la prezidenţiale, chiar dacă puţine aşteptări se pot avea în domeniu, întreaga campanie a micilor jucători fiind acum îndreptată înspre înjurarea adversarilor şi fărâmiţarea oricărei încercări de coagulare a scenei politice într-un ansamblu logic. Numai că, la un moment dat, circul ar trebui să se încheie, mai ales ştiind ce efecte dezastruoase a cumulat (şi încă adună în continuare) inconştienţa cu care s-a abordat o decizie fundamentală a statului român. A fost o greşeală majoră de politică externă, evident, dar, mai mult este şi acum expresia lipsei de predictibilitate în domeniu şi a ştiinţei de a guverna. Uite, doamna Ramona Mănescu, strălucită absolventă a Academiei de Informaţii (SRI), posibil chiar propunerea doamnei Dăncilă pentru postul de comisar europăean, poate să-i spună şefei sale despre cursurile în care i s-a spus că informaţiile, oricât de prţioase ar fi ele, trebuie să fie transformate în act de guvernare de către inteligenţa decidentului politic dedicat binelui ţării sale.  De ce nu-i spune cum s-ar putea gestiona informaţiile din dosarul lăsat moştenire de dl. Meleşcanu, mai ales că, iarăşi citez din doamna prim-ministru, „susţinerea faţă de Israel şi de comunitatea evreiască constituie preocuparea noastră constantă?“.

Măi să fie, îşi zice prietenul Bibi, chiar aşa să fie?