Am râs în hohote văzându-l pe primul ministru decis să-şi mute Executivul într-o cazarmă. Am ieşit la fereastră, ca în timpul referendumului, să văd tancurile şi gărzile patriotice înarmate. Am ridicat ochii spre cer. Aşteptam avioanele de atac şi m-am înarmat cu un binoclu, convins că voi vedea, pentru prima dată, celebrele F-16. Aş. Cerul era senin (sau înnorat). Nici măcar un MIG. Mi-am încordat auzul să aud ţiuind tehnica operativă. Şi vreun procuror scârţâind, încruntat, în carneţel. Da' de unde! Era o linişte ca-n Paradis. Ce i-o fi venit lui Victor Viorel? Să fi fost o postare ca aceea, celebră şi enigmatică, de pe Facebook? O poantă, de care să râdem până cădem sub masă? O criză de bilă?

Eu cred că e o bilă, dar hai să vedem ce conţine. Ponta stă, de doi ani, la butoane. În mâna lui odihnesc banii, instituţiile, judeţele. Din pixul lui curg contractele. De buna lui dispoziţie depinde bunul mers al economie. Cetăţenii acestei ţări depind de încruntările lui. E drept, nu e singur. Are în spate o armată, două, trei: Parlament, instituţii, deconcentrate. Ce dă cu o mână poate lua cu două. Pe scurt, prin comparaţie cu preşedintele, care are un pălăţel, Ponta are totul. Cu toate astea, el se împiedică şi sughite în fiecare zi. Oamenii lui de bază, bolnavi cronici şi bătrânei cu nepoţi de aur sunt săltaţi zi de zi. Tot ce discută noaptea apare în în clar a doua zi, la lumina zilei. Pare limpede că, la mijloc, e trădare. Zidurile au urechi, iar oglinzile, ochi. Cineva, ceva fantomatic îl urmăreşte din telefon, din maşină, din pat. E insuportabil. Asta nu e bilă, e o ghiulea legată de picior. Zilnic, baronetul local îl ia la perpulis, cerându-i socoteală. Cum e posibil ca DNA să-i salte? Cum e posibil ca feudele trasate încă de douăzeci de ani în urmă să fie străbătute de mercenarii întunericului şi-ai răcorii? Care răcoare? Aia, răcoarea zidurilor, nu te face că nu înţelegi. Ce faci? Eşti bărbat sau cârpă?

Dilema premierului sună aşa: puterea în partid, deşi e preşedinte, tânăr şi năbădăios (era să spun copilot), nu e la el. PSD e un partid reţea, supra-clientelar. Cei încoţopeniţi de decenii prin teritoriu au alte ambiţii. Vor să-l împingă în jilţul cotrocean, iar prim ministru să vină unul de-al lor, care înţelege cum stau lucrurile. Nu e suficient să aibă trei sferturi din putere, le trebuie toată puterea. Aici e povestea secretă. Căci, aşa cum bine spunea Ion M. Ioniţă, DNA lucrează pentru el. Îi curăţă grajdurile. Îi îndepărtează rivalii, buturugile, putregaiurile.

Numai că lucrurile nu sunt aşa simple. Cu un şef ca Iliescu, teritoriul n-ar fi crâcnit. Cu un şef ca Viorel, socrul Sârbu are probleme. De aceea asistăm la această comédie. La jelanii, la conspiraţii, la declaraţii de un ridicol suprem. Tot timpul, publicul e luat de martor, pentru a închide gura nemulţumiţilor. Când Ponta zice că Palatul Victoria nu e sigur, în consiliile judeţene se discută în şoaptă. Monstrul nu doarme. Cum, care monstru? Ăla al cărui nume nu-l pronunţăm, ducă-se pe pustii! De fapt, dragă cititorule, nu e nimic. E bine. Noua generaţie judeţeană simte că-i vine vremea. Însă spectacolul trebuie jucat până la capăt, pentru ca alegătorii să pară că asistă la o luptă eroică, pe viaţă şi pe moarte, între un tinerel nevinovat şi un navigator uns cu toate alifiile. Iar publicul se bucură. Se pare că se face dreptate şi la vară cald.