Refuzul princiar al Preşedintelui de a o întîlni pe microscopica Dăncilă e o dovadă trupeşă de mîrlănie scrobită, dar asta e o chestiune personală, un caz de bărbăţie zero, pozînd fraudulos în virtute. Mai grav, Preşedintele nu a făcut altceva decît să legitimeze oficial şi să sfinţească moral ruptura care desparte ţara în iluminaţi cu permis de conducător şi proşti sadea rămaşi de căruţă - „deplorables“, cum ar zice fosta iminentă Preşedintă a Statelor Unite.

Dezbaterile tv nu sînt o obligaţie sau o regulă democratică. Problema nu e absenţa dezbaterii tv, ci argumentaţia folosită pentru a justifica refuzul de dezbatere. Astfel, Preşedintele Iohannis susţine că nu serveşte dezbateri cu reprezentanta unui partid care a guvernat împotriva românilor. Urmînd acest raţionament, 20% din alegătorii prezenţi la urne în primul tur sînt parte a unui complot anti-românesc. Comentatori sensibili şi pudici au folosit alt argument: Dăncilă e atît de proastă încît trebuie ferită de propria reputaţie. O confruntare televizată cu diogenicul Klaus ar da cu fustele-n sus handicapurile Vioricăi Dăncilă. Din motive de igienă, orice adevărat civic va refuza acest spectacol.

Argumentul e substantial, dar tardiv. Problema putea fi rezolvată din timp, în baza unui ceritficat medical care ar fi barat accesul candidatei şi handicapatei Dăncilă la prezidenţiale. E de sperat că, pe viitor, acelaşi certificat, susţinut de măsurători antropometrice ale lobului urechii şi unghiului nazal, va interzice participarea la vot a electoratului PSD, pe motiv de inferioritate mentală. Căci, oricît ne-am juca de-a democraţia, rasa e rasă! Interesant, nici o organizaţie civică nu a luat apărarea cetăţenilor români vizaţi de acest tip de filozofie. Şi mai interesant, asemenea  consideraţii vin de la oameni care se cred, de mult timp, susţinători necondiţionaţi ai democraţiei şi ai statului de drept.

România anului 2019 a intrat într-o cultură nouă care aduce deprinderi morale şi atitudini politice diferite de tot ce era, pînă acum, tipar colectiv.

Cele mai previzibile alegeri prezidenţiale din ultimii 30 de ani se vor încheia, aproape sigur, cu victoria Preşedintelui Klaus Iohannis. Primul tur al alegerilor a anunţat, deja, numele cîştigătorului final, dar acest mesaj anticipat e derutant. El sugerează continuitatea, în timp ce face loc unor schimbări de mentalitate care anunţă o schimbare esenţială. România anului 2019 a intrat într-o cultură nouă care aduce deprinderi morale şi atitudini politice diferite de tot ce era, pînă acum, tipar colectiv.

Primul indiciu e neobişnuita lipsă de miză şi tensiuni. Contradicţiile, duelul adeseori vicios şi logoreele spumoase au dispărut. Nimeni nu le regretă. Însă, în locul lor, s-a instalat, ca un caşalot pe diazepam, o şezătoare naţională de banalităţi. Iohannis şi Dăncilă (din partea castei inferioare) nu au avut nimic concret de transmis, în afara asigurărilor repetate asupra lipsei totale de crez. Cîteva betoniere prost întreţinute au fost puse în mişcare şi au defilat agale prin faţa publicului: conformitatea cu reperele UE şi NATO, prosperitatea ca obiectiv etern, să-nă-ta-tea şi e-du-ca-ţi-a, plus Ro-mâ-ni-a, ca să se ştie unde au loc alegerile. Candidaţii independenţi au desăvîrşit tabloul, anunţînd un public şocat că sînt independenţi. 

Din lehamite sau cu ironie, acest tonus de koala la final de carieră atletică a fost bine primit. În ansamblu, societatea nu mai pare interesată de stimuli, rupturi şi viraje. Consumul de platitudini asigură recunoaşterea reciprocă a alegătorului şi a alesului iar asta pare de ajuns. Dacă există o noutate în această posutră generală, atunci ea e non-intervenţia pozitivă, o formă de implicare marginală care preferă imaginea şi nu mai înregistrează conţinuturi. Dezinteresul a luat o formă decentă şi presupune o doză discretă de umor. Candidaţii afişează, cel mult, siluete şi nu cer angajament.   Politica a devenit mai uşoară şi se alătură, astfel, apetitului general pentru procese sigure sau, măcar, neturbulente. Lumea românească pare gata să meargă, din vorbă în vorbă, mai departe, fără să mai oprească în pragul fiecărei probleme. Cauzele acestei deplasări spre armistiţiu general spun că nu e vorba de o abatere de moment.             

Mai întîi, timpul sau, cu o vorbă de silex academic, schimbarea de generaţii. La 30 de ani distanţă de fondarea noului regim politic, valorile generale, opţiunile, simpatiile şi antipatiile nu se mai află în locul care le-a născut. Alegătorii sub 50 de ani nu îşi mai amintesc vechiul decor şi nu se mai recunosc în politica generată de aceste date. 

Nu e greu de bănuit că diaspora e celălalt factor major de schimbare. Dislocarea a aproape 4 milioane de cetăţeni români a creeat o realitate paralelă, cu baza în afara ţării. Şi un mit: diaspora ca supraputere electorală. Celebrată adesea de comentatori, puterea de vot a românilor din diaspora e potenţial enormă dar redusă în realitate. Aproximînd, numai 15% din românii diasporei votează. Procentul a atins un maxim în 2019 dar rămîne modest şi e perfect explicabil pentru un grup dispersat geografic pe suprafeţe uriaşe şi omogen numai în statistici şi editoriale. Adevărata pondere a diasporei nu e de găsit în puterea de vot, ci în capacitatea formidabilă de influenţă pe canalele ce duc, înapoi, spre casă. Familiile rămase acasă vor fi influenţate masiv de sfaturile, valorile şi succesul celor plecaţi. Acolo unde numărul celor plecaţi e sub cota Moldova iar proximitatea Bucueştiului absoarbe migranţi interni, remanenţa PSD e puternică. Asta se vede în Sud. Cele mai clare victorii ale PSD şi ale Vioricăi Dăncilă s-au înregistrat în Teleorman, Giurgiu şi Olt.

Alegerile prezidenţiale şi lipsa lor de contradicţii sînt rezultatul logic al unei pacificări care lucrează de 30 de ani. Pax Româna domneşte. 

Cealaltă forţă care a modificat climatul public românesc e experienţa acumulată şi întărită în 30 de ani de viaţă treptat scutită de şocuri. După 1990, violenţa a dispărut cu totul din viaţa politică. Stins e şi şocul  privatizărilor de la începutul anilor ’90. Migraţia forţei de muncă a redus conflictele sociale şi a diminuat masiv rolul sindicatelor. Ultimul şoc înregistrat în viaţa societăţii româneşti a venit în 2007, odată cu admiterea în Uniunea Europeană. Efectele au fost considerabile dar lipsite de dramă. Membră a UE dar nu şi a zonei Euro, România a fost lovită de criza din 2008-2009 dar impactul, desi sever, a fost resorbit. Cea mai importantă consecinţă a prezenţei în UE e de înregistrat altundeva: în deplasarea interesului politic şi public spre justiţie. Focalizarea pe justiţie sub influenţă UE a dus la deplasarea mediilor urbane spre teme etice şi devize morale generale. 

Pericolul pe care îl presupune moralizarea societăţii e deja evident, în apariţia formelor incipiente de gîndire PC şi în manifestările unei nevroze elitare nedeclarate. Populaţia urbană educată a dezvoltat un complex separator de superioritate care îi permite să declaseze moral zona rurală şi a oraşelor mici. Persistenţa votului PSD e pusă în seama unei deficienţe morale şi transformată în adversar al intereselor superioare ale României, aflate sub monopol civic-urban.  Cine mai are chef să analizeze succesul şi răspîndirea acestui curent va da de urma unui dezastru istoric încă activ. Fără o burghezie generatoare în 1989 (subdezvoltarea şi comunismul s-au ocupat de asta), democraţia a fost înlocuită de un surogat post-comunist. Această alcătuire e, acum, demontată de imitaţia elitară a democraţiei, susţinută în limitele unui sultanat juridic UE. Aşa au ajuns proaspetele noastre elite să creadă că democraţia e un campionat de virtuţi, adjudecat pe bază de declaraţii şi imagine. Pasul următor va aduce, nu peste mult timp, întrebarea pe care Occidentul şi-o pune deja: la ce ne mai trebuie democraţie, dacă avem elite?

Pe deasupra tuturor acestor factori şi subfactori, lumea românească trăieşte cu o convingere recoltată din mersul confirmat al istoriei. E vorba de percepţia după care lucrurile s-au aşezat şi nimic nu mai poate întrerupe sau modifica brutal cursul vieţii. Violenţa de masă, războaiele şi revoluţiile au dispărut în trecut. Ponderea demografică în scădere de la un cap la altul al Europei trebuie să fi favorizat, deasemenea, această senzaţie. Politica şi istoria par să fi făcut pace, sleite şi lipsite de combatanţi.

Alegerile prezidenţiale şi lipsa lor de contradicţii sînt rezultatul logic al unei pacificări care lucrează de 30 de ani. Pax Româna domneşte.