Paul Goma şi lupta pentru libertate

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Paul Goma, una dintre cele mai cunoscute voci ale disidenţei româneşti din timpul comunismului. FOTO Arhivă
Paul Goma, una dintre cele mai cunoscute voci ale disidenţei româneşti din timpul comunismului. FOTO Arhivă

Comunismul a fost ca o cămaşă de forţă pentru cei care au pus la îndoială regimul. Puţini au avut curajul să se revolte, iar mulţi au ales să se supună ordinelor partidului-stat. Paul Goma n-a vrut. A devenit un simbol al luptei împotriva comunismului din anii ’70 şi aşa a rămas până astăzi.

Vestea morţii lui Paul Goma a venit ca un trăsnet. Cunoscutul disident anti-comunist s-a stins la Paris, la vârsta de 85 de ani. Lupta cu regimul comunist nu l-a răpus, deşi scriitorul a fost hărţuit zeci de ani, dar infectarea cu coronavirus i-a fost fatală. Puţini tineri de acum ştiu că Paul Goma, pe când era elev în clasa a zecea a fost reţinut opt zile la Securitate şi exmatriculat, deoarece susţinuse în şcoală cauza unor persoane arestate şi anchetate sub acuzaţia de anticomunism. La vârsta la care mulţi încă nu se gândesc ce vor face cu viaţa lor, Goma ştia deja că nu va accepta un regim nedrept şi represiv.

Fronda sa faţă de sistem a continuat şi în anii facultăţii. Solidarizarea cu Revoluţia maghiară din 1956 avea să-l coste scump. În faţa călăilor ideologici,  curajul de a nu accepta linia discursului oficial i-au adus restrângerea libertăţilor şi drepturilor.  În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare, pe care i-a executat la închisorile Jilava şi Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan, la Borduşani, judeţul Ialomiţa, unde a rămas până în 1963.

Romanele sale au fost cenzurate. Văzut ca un pericol, Goma nu putea fi lăsat să vorbească despre libertate şi nesupunere. Hărţuirea disidentului anticomunist a atins apogeul în 1977, după ce Goma a trimis o scrisoare de solidarizare cu Charta 77 a intelectualilor cehoslovaci, printre care scriitorul Václav Havel, în care cerea respectarea drepturilor omului. Difuzarea de către Radio Europa Libera a scrisorii a dus la torturarea acestuia de către Securitate. Anii de urmărire ai Securităţii au fost urmaţi de bătăi ale anchetatorilor care nu înţelegeau ce înseamnă lupta pentru nişte idei. Generalul comunist Pleşiţă povestea cu mândrie după 1989 cum l-a bătut pe Paul Goma: „Era imediat după cutremurul din 1977. Morţi, mizerie, presiuni de tot felul. Apare Paul Goma cu ideea că face el o Cartă Havel în România. Făceau coadă la el păcătoşii care-i cereau butelii. L-am prins la Cercetări Penale, l-am apucat de barbă şi i-am tras un pumn în falcă de-a rămas cu gâtul strâmb. «Dumnezeul mă-tii, dobitocule, în timp ce ţara moare de tătari, tu te ocupi de Havel!? Mă, cum de nu ţi-a căzut, mă, o cărămidă în capu ăla”, povestea Pleşiţă în volumul „Ochii şi urechile poporului”.

Expulzat din ţară şi cu cetăţenia retrasă, Goma a continuat să fie vânat de securişti în Franţa. Vocea sa deranja un sistem neobişnuit cu adevărul. Disidentul anti-comunist a rămas activ în lupta împotriva comunismului până în ultimele zile de existenţă ale cuplului dictatorial. Şi nu doar. Cărţile sale au format generaţii de tineri din anii ’80 până în anii 2000. A fost un model de luptător.

Acesta e portretul succint al unui luptător care nu a vrut să accepte un regim în care omul a rămas întotdeauna pe locul al doilea. Comunismul nu a fost doar ideologie de care să fie interesaţi doar o mână de intelectuali. Din lupta ideilor revoluţionarilor la de începutul secolului al XX-lea şi printr-o lovitură de stat a început şi regimul totalitar impus de bolşevici. Un întreg sistem represiv a luat naştere la est de noi. Dictatura unei minorităţi şi partidul au fost beneficiarii unui sistem în care zeci de milioane de oameni sufereau, iar o mână de oameni o duceau bine.

România a făcut faţă ofensivei bolşevice până când tancurile sovietice au instalat cu forţa un partid cu mai puţin de o mie de membri. Din păcate, 45 de ani mai târziu, Partidul Comunist din România avea circa patru milioane de membri. Practic, românii aveau al doilea partid ca mărime din Europa. Nu am avut doar luptători, ci şi foarte mulţi care au plecat capul.

În acest regim opresiv s-au format şi numeroase generaţii de anti-comunişti. În primul rând, exista categoria anti-comuniştilor din generaţiile care prinseseră şi regimul Gheorghiu-Dej. Erau oameni care înţeleseseră că un asemenea regim e lipsit de conţinut şi că propriii cetăţeni sunt umiliţi. Apoi, a venit o altă generaţie, cea care în ultimii ani ai comunismului îşi avea contestatarii din rândul liceenilor şi din cel al studenţilor. Printre aceşti anticomunişti eram şi eu. Adolescent fiind, am observat ce înseamnă lipsa libertăţii de mişcare, lipsa libertăţii de exprimare şi marile probleme economice ale unui regim corupt până în măduva oaselor.

Revolta era singurul mod în care puteai reacţiona la ce se întâmplă. De aceea am ieşit şi eu în stradă, în decembrie 1989, ca să ne recâştigăm libertatea. Regimul nu mai putea rezista. Ne făcuse prea mult rău. Ronald Reagan explica diferanţa între democraţie şi democraţie populară, apelând la o comparaţie devenită celebră printre intelectuali. „Cineva mi-a explicat diferenţa dintre democraţie şi democraţie populară: este aceeaşi diferenţă ca între o cămaşă şi o cămaşă de forţă”, afirma liderul de la Casă Albă care s-a luptat timp de două mandate pentru înlăturarea regimurilor socialiste de după Cortina de Fier. Pe lângă această comparaţie, una din glumele politologilor prezenta diferenţa între democraţie şi democraţie populară drept diferenţa între scaun şi scaun electric.

Într-adevăr, comparaţiile sunt asemănătoare cu ceea ce am trăit timp de zeci de ani. Din păcate, reminiscenţele comunismului sunt prezente şi le observăm inclusiv în instituţii şi în modul cum suntem educaţi. Observăm că e promovată o egalitate falsă. Nu se discută despre egalitatea de şanse, ci de egalitatea nivelatoare. Meritocraţia pare să fie uitată sau ignorată de multe ori.

Cred că e momentul să apreciem că trăim într-un regim democratic, în care putem să ne exprimăm liber, unde avem posibilitatea să fim recompensaţi pentru realizările noastre, dar mai ales unde suntem respectaţi ca oameni. Nu mai suntem doar rotiţe ale unui mecanism, ci cetăţeni de bază ale unui sistem pe care îl vrem cât mai consolidat.

Trăim vremuri stranii, în care personalitatea lui Paul Goma ar fi putut juca în continuare rolul unui model. Sunt vremuri în care unii cetăţeni, supuşi unor restricţii necesare şi strict temporare, par să-şi dorească înăsprirea şi permanentizarea acestora. Sunt cetăţeni care gândesc precum generalul Pleşiţă: în vremuri de criză, libertatea e un moft care trebuie uitat, ba chiar pedepsit. Pentru care nu extraordinarul Goma e reper, nu jerfa atâtor mii şi mii de români luptători anticomunişti e exemplară, ci parada mincinoasă a unor regimuri dictatoriale ori autoritare, precum cele din Rusia şi China.

Sunt vremuri stranii. Şi paradoxale, cum am mai scris aici. Vremuri în care, asemeni lui Paul Goma, trebuie să înţelegem că datoria noastră ultimă e libertatea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite