... un fost deputat fugit în Serbia şi ascuns acolo sub numele Alexander Ivanovic care a anunţat că va candida la alegerile europene sub flamura unei formaţiuni ce copiază Partidul Rusia Unită al lui Putin şi a explicat că viitoarea campanie pentru PE „nu e despre Bruxelles, ci despre noi, despre români“;

... singurul ministru al apărării pe care l-a avut vreodată ţărişoara şi care a cerut „să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să dezlege legăturile pe care România le are astăzi nu cu Dumnezeu, legăturile demonice pe care le are“;

... actualul şef al Camerei Deputaţilor, care a propus reînfiinţarea aprozarelor, pentru ca atunci când „cumpărăm o roşie de la magazin să aibă gustul de roşie şi mirosul de roşie [şi ca] să fim siguri că brânza pe care o cumpărăm de afară are şi lapte în ea“;

... ministrul obsedat de înmulţirea cormoranilor, care a declarat că nu e „dispus ca România să devină grădină zoologică“;

... consilierul de la Palatul Victoria condamnat pentru corupţie şi despre care se spune că ar conduce guvernul, care a cerut ca la Banca Naţională „să vină o echipă nouă de patrioţi“ fiindcă „altfel România nu va putea să scoată capul din ţărână“;

.... deţinătoarea portofoliului Educaţiei, care i s-a adresat unui rector cu cuvintele: „cât despre incompetenţă, vă provoc la o competiţie cu orice evaluator din afară! Faceţi acest lucru, eu accept această provocare“;

... colega ei de la fonduri europene, care a felicitat preşedinţia rotativă a Consiliului UE, adică guvernul din care ea face parte, întrucât ar purta negocieri „în miez de noapte“;

Regăsim în toate aceste exemple tipare vechi ale culturii noastre politice: păşunism, nostalgie, evlavie tâmpă, auto-gratulare, agramatism. Iată de ce e greu de stabilit care e cel mai grozav dintre patrioţii de hârtiuţă...