Comisia de comuniune naţională a Parlamentului Ungariei şi-a anunţat la modul cel mai oficial cu putinţă susţinerea pentru mitingul autonomist din 27 octombrie din Covasna. Jobbik, partidul gata să declare război României, la fel. Nu mai e nevoie să ni-l declare, perpetrează deja acte de agresiune, căci ce altceva este sprijinirea unei mişcări de secesiune împotriva unei ţări decât o agresiune? Iar acest demers de ameninţare la adresa României vine de la toate forurile ungare: partide, Parlament, Guvern. Ce bună vecinătate mai putem avea noi faţă de Ungaria dacă această ţară a devenit un agresor oficial al statului român?

Dacă politicienii maghiari consideră că au dreptul prin Constituţia Ungariei să atace integritatea teritorială a altor state, înseamnă că statul ungar însuşi este constituit pe o lege a hoţiei şi a agresiunii. În acest caz, dar numai în acest caz, şi sper să nu fie aşa, Ungaria nu mai este un stat, ci o hoardă organizată în scop de jaf. Nu poţi numai stat o orânduire care se obligă prin Constituţie să atace alte ţări. Nu poţi admite ca legitim un stat care îşi întemeiază ambiţia de devenire pe rapturi teritoriale din ţările vecine.

În toată această mişcare extremistă a Ungariei nu mai e vorba de campanie electorală, scuza discursurilor inflamate motivate de goana după voturi nu mai ţine. Nu te apuci să ataci o ţară vecină pentru voturi decât dacă eşti un stat descreierat. Aşa şi Hitler avea scuza goanei după voturi până a câştigat puterea, dar acest lucru nu poate funcţiona ca o justificare pentru nebunia sa. Politicienii Ungariei nu vor voturi, vor Transilvania, pentru că fără rapt teritorial masiv nu vor deveni niciodată o ţară semnificativă. Ambiţiile lor funambuleşti nu încap în teritoriul actual şi de aceea au nevoie să rupă bucăţi din ţările vecine. Iar România a fost cea mai tolerantă cu pretenţiile Budapestei, de aceea aici se dă bătălia cea mai mare. Tocmai de aceea nu mai e loc de toleranţă şi de permisivitate. Respingerea unui extremist maghiar la graniţă este doar primul pas dintr-un set de măsuri pe care, dacă statul român nu le va lua, va fi considerat slab şi penetrabil şi va deveni scena de desfăşurare a unei politici maghiare agresive şi nepotolite. Concesiile nu mai folosesc la nimic, iar întoarcerea privirii în altă parte nu diminuează, ci încurajează extremismul de stat al Budapestei.

Ungaria nu are loc de vecini şi se comportă ca un mic proprietar de teren care se uită mereu peste gardurile din preajmă, căutând de unde să mai fure o palmă de pământ, în speranţa că în acest fel va deveni mare. Ţările asupra cărora Ungaria are pretenţii trebuie să se ferească de acest stat ca de un tâlhar despre care nu ştii când va sări pârleazul ca să-ţi fure lucrurile din curte. Iar jaful din curţile vecine nu este un accident, ci o obligaţie constituţională, ne spun ritos oficialii maghiari care afirmă că au obligaţia să îşi asume comunităţile etnice din afara graniţelor ţării lor. Şi nu doar comunităţile, ci mai ales pământurile şi resursele lor. Dacă politicienii maghiari consideră că au dreptul prin Constituţia Ungariei să atace integritatea teritorială a altor state, înseamnă că statul ungar însuşi este constituit pe o lege a hoţiei şi a agresiunii. În acest caz, dar numai în acest caz, şi sper să nu fie aşa, Ungaria nu mai este un stat, ci o hoardă organizată în scop de jaf. Nu poţi numai stat o orânduire care se obligă prin Constituţie să atace alte ţări. Nu poţi admite ca legitim un stat care îşi întemeiază ambiţia de devenire pe rapturi teritoriale din ţările vecine.

Trebuie aşadar să înţelegem că buna vecinătate şi diplomaţia pot fi practicate cu state civilizate şi normale, nu cu orânduiri puse pe furat prin vecini. În cazul hoţilor, se aplică legea, nu blândeţea şi tratativele. Iar cu Ungaria actuală nu se poate purta un dialog normal câtă vreme guvernarea ei de la această oră nu practică dialogul, ci vituperaţia şi ameninţările. Nu e nimic european în încurajarea unei mişcări separatiste într-o altă ţară membră UE, oricât ar încerca politicienii Ungariei să ameţească lumea cu discursuri despre drepturile minorităţilor. Dacă le permitem să continue, se vor simţi încurajaţi şi vor avea argumentul că iată, statul român tace, ceea ce înseamnă că e în culpă şi că recunoaşte dreptul Ungariei asupra Transilvaniei. Din acest moment, tăcerea e complice, iar alungarea hoţului singura soluţie.