Parandărătul şi putregaiul politic

Arestările televizate efectuate de DNA au scos la lumină nu doar natura coruptă a politicienilor, ci şi un întreg sistem malign care funcţiona în România ultimelor decenii. Sistemul a evoluat în jurul finanţării marilor campanii electorale, care, peste tot în lume, sunt extrem de costisitoare. Acum parlamentarii propun o lege care promite că va „vindeca” sistemul.

Era secretul lui Polichinelle în România: partidele consumă bani pentru campanii, campaniile asigură candidaţilor funcţii, funcţiile aduc bani pentru firmele care sponsorizează partidele. E un cerc vicios al democraţiei, dar toate sistemele politice funcţionale au la bază acceptarea necesităţii de a plăti aşa-numitul „cost al democraţiei”, concept utilizat de Alexander Heard pentru a descrie sumele foarte mari menite să acopere plăţile pentru comunicarea politică. Numai campania prezidenţială din Statele Unite în 2012 a fost evaluată la 1,6 miliarde de dolari, costurile totale fiind de aproape 6 miliarde de dolari (mai mare decât PIB-ul unor state mici ale lumii). La noi, conform datelor prezentate la Autoritatea Electorală Permanentă, se fac cheltuieli „mici”, de câte un milion de euro pe candidat. Cu toate acestea, după evaluările făcute de Pro Democraţia, costurile reale sunt de cel puţin zece ori mai mari – mare parte din bani negri.

Atât de dizgraţioasa toaletă turcească din penitenciare i-a făcut pe cei implicaţi să descrie mecanismul astfel. După cum spunea Dorin Cocoş în denunţul său de la DNA - 600.000 de euro i-a depus la partid, restul au fost cheltuiţi pe 300.000 de geci, 1.000.000 de pixuri, 300.000 de umbrele, 300.000 de fesuri, 300.000 de fulare, 1.000.000 de brichete. Toate au ajuns pe creştetul, în buzunarele şi pe spinarea cetăţenilor. O altă parte au intrat, firesc, în buzunarele intermediarilor. Ceea ce ne spun mulţi dintre cei aflaţi prin aresturile nezugrăvite ale Poliţiei române este faptul pe care l-a dezvăluit Viorel Hrebenciuc. Specialiştii de campanie se ocupau „să aducă în partid” mari oameni de afaceri, care se angajau să susţină formaţiunea politică, iar ei erau ulterior „sprijiniţi de partid” prin contracte bănoase cu statul. Este ceea ce Marian Vanghelie, cel care a consacrat multe alte noţiuni de bază ale noii noastre democraţii, descria drept „parandărăt”. Parandărătul e un termen de la barbut, care permite prin dublarea mizei, recuperarea banilor pierduţi într-o partidă anterioară. Afaceristul pierde la prima aruncare a zarurilor politice o sumă, pe care o câştigă înapoi, ea îi este restituită cum ar veni la a doua aruncare a zarurilor.

Era un alt „secret pe faţă” din sistemul politico-economic românesc, construit după 1989. Niciun contract cu bani publici nu se câştiga în România fără plata acestor parandărături. De la Cluj, unde primarul Sorin Apostu era poreclit „fifty-fifty”, până la Bucureşti în sectorul lui Vanghelie, aceste comisioane erau infecţia care generat putregaiul din politica românească. Un alt aspect cu adevărat sinistru, însă, a reieşit tot dintr-un dosar DNA. În motivarea arestării lui Marian Vanghelie procurorii susţin că primarul cerut unui om de afaceri să „strângă” zeci de mii de semnături, pentru candidatura la alegerile europarlamentare a Elenei Băsescu. Dincolo de faptul ameţitor că un politician „de stânga” cumpăra semnături pentru fiica unui politician de dreapta, într-o devălmăşie ideologică halucinantă, aceasta înseamnă că sute de mii de euro mergeau către cumpărarea de semnături direct de la cetăţeni, la preţul mercurial de 15 lei bucata. S-a dovedit că cetăţenii sunt ieftini în democraţiile flămânde. Evident, cangrena politică e extinsă dincolo de orice limite. Puroiul corupţiei din România este coagulat în jurul sistemului politic, iar patogenul e nevoia de finanţare a politicienilor. Saci de bani, pungi de plastic cu milioane de euro, transferuri în cash şi plăţi la negru, totul pentru a hrăni accesul la miasmele puterii.

Problema pe care legiutorii de la noi se pregătesc (a câta oară!) să o rezolve printr-o schimbare de ochii lumii şi o nouă reformă este mult mai complexă, iar abordarea arată că totul se bazează pe un principiu eronat din start. Soluţia magică găsită de reformatorii dâmboviţeni este finanţarea campaniilor electorale exclusiv cu fonduri de la bugetul de stat. A nu ştiu câta oară noi inventăm gaura la covrig şi apa caldă. Mecanismul a fost şi este aplicat în ţările din jurul nostru – şi în Polonia, şi în Cehia, şi în Ungaria există finanţări publice, dar asta nu a dus la eradicarea corupţiei.

De fapt această schimbare va legaliza doar împrumutul politic, adică, mai simplu spus, un politician „împrumută” oficial o sumă de la mai mulţi cetăţeni (tot oameni de afaceri), efectuează plăţi mai mult sau mai puţin reale, iar apoi statul îi va restitui aceste sume. Oricine a lucrat în România cu instituţiile de stat ştie ce va urma. Facturi aiurea, decontări abracadabrante, noi clici de „băieţi deştepţi” care vor suge sume de la bugetul naţional. Finanţarea exclusivă de la stat a campaniilor electorale nu este doar o aberaţie şi o formă de îngustime de gândire, dar şi o îngrădire a libertăţii de exprimare – nu ştiu dacă ar fi normal ca o astfel de lege să treacă de Curtea Constituţională. De fapt propunerea este doar o nouă formă de subvenţionare (nu cu mult diferită de subvenţia la gaze), iar în spaţiul nostru subvenţionarea a reprezentat mereu o atracţie pentru câştiguri ilicite. Sunt studii care arată cum clientelismul şi corupţia înfloresc într-un astfel de mediu, la fel de toxic. Costurile vor creşte tot timpul, iar marile partide vor obţine sume fabuloase de la stat şi vor fi încurajate să cheltuiască tot mai mulţi bani. În tot acest timp partidele mici şi cele de opoziţiei vor fi defavorizate.

Cum pot partidele politice şi politicienii să scape de influenţa nedorită a „finanţatorilor”? Pericolul e vechi, iar acest fenomen se numeşte „finanţare plutocrată”, respectiv cumpărarea de influenţă politică prin mari sume vărsate către partide de către interese economice imense. Desprinderea totală a economiei de politică este obligatorie. Adică niciun contract, nicio plată către privaţi să nu fie dependentă de decizia cu caracter politic. Iar acolo unde se întâmplă, instituite pedepse drastice.

Dar să ne întoarcem la teoria clasică, Heard a împărţit democraţiile în două categorii – democraţii „scumpe”, cu costuri mari estimate pe alegător (Israel, SUA) şi democraţii „ieftine”, cu cheltuieli mici pe fiecare elector (Marea Britanie, Germania). În SUA soluţia este de factură neoliberală - candidaţii sunt susţinuţi de către aşa numitele „comitete” şi grupuri independente, respectiv organizaţii non-guvernamentale care pot strânge fonduri, pe care le declară în mod formal la fisc, aşa cum o fac toţi cei care cheltuie bani. Această depolitizare şi transparentizare ar fi necesară şi la noi. Banii nu mai trebuie să ajungă direct la candidaţi. Sub nicio formă. Toate sumele trebuie gestionate de către un corp specializat, care are obligaţia de a depune declaraţii fiscale.

O altă soluţie propusă de lege este finanţarea în funcţie de scorul electoral, plafonat la 3%. După cum spuneam, e o mare tentaţie vărsarea de bani către politicieni. O variantă este este practicată în multe state, plata pe fiecare cetăţean alegător, aşa cum este în Hong Kong unde restituirea banilor se face pe fiecare vot pe care îl primeşte un politician. Tot indicele Heard ne arată că în SUA se cheltuie aproximativ 18 dolari pe persoană cu drept de vot, în timp ce în Marea Britanie costurile sunt de 80 de cenţi. De exemplu, dacă ai primit un vot, primeşti înapoi o sumă fixă de la stat. Ne întoarcem, însă, la România şi la problemele ei. Unde, dacă statul oferă să zicem 20 de lei pentru fiecare vot, atunci devine rentabil să îi dai omului 10 lei, şi restul să îl ţii pentru tine.

O soluţie mai normală ar fi ca banii să nu se întoarcă la partide, ci la cetăţeni. Dacă cetăţeanul a finanţat un partid, prin donaţii sau cotizaţii directe, el poate să îşi recupereze sumele sub formă de scutiri de taxe, până la o valoare stabilită de lege. Prin urmare aici trebuie adăugat un alt principiu, care ar trebui aplicat obligatoriu - acela al contribuţiei membrilor de partid. Nu e suficient, cum prevede varianta actuală a legii, ca un partid să primească un număr de voturi, ceea ce să îi asigure automat finanţarea publică. Trebuie ca membrii acelui partid să fie implicaţi în funcţionarea lui. Primul indicator este acela de a-şi fi plătit cotizaţiile la zi. Respectiv, dacă membrii unui partid nu susţin financiar acel partid, de ce l-ar plăti statul? Numai pentru că are putere financiară ocultă? Participarea politică nu se vede numai la rezultatul final al votului. Partidele trebuie să fie controlate din interior, de către chiar membrii lor.

Înainte de orice legea trebuie să asigure transparenţă totală în modul de funcţionare a partidelor politice, aşa cum se întâmplă în Germania, unde partidele sunt obligate să depună rapoarte anuale detaliate, verificate de către comisii independente de auditori. Fără o agenţie specializată care să verifice activităţile financiare ale partidelor, legea este inutilă. Mecanismul de supraveghere este obligatoriu să fie funcţional şi cu putere de control. În SUA există Federal Election Commission (FEC), în Marea Britanie Comisia Electorală, ambele cu putere de monitorizare şi sancţionare. Această agenţie trebuie să fie complet independentă, să funcţioneze ca un DNA electoral. Iarăşi modelul britanic arată că impunerea unei suite de limitări – limitări în ceea ce priveşte donaţiile financiare sau materiale, dar şi timpul de emisie sau spaţiile publicitare – trebuie însoţită de suport diversificat. De exemplu timp de emisie obligatoriu la televiziuni sau dreptul de a obţine fonduri de la organizaţii non-guvernamentale.

Ca să nu mai vorbim de dezastrul de comunicare politică ce va decurge dacă legea va trece în forma prezentată public, mai ales articolul 29 care limitează tipurile de materiale de publicitate electorală. Legiutorii vor să elimine mashurile şi afişele de mari dimensiuni şi să treacă la limitarea afişajului la panourile „special amenjate” în acest scop. După dispariţia brichetele şi pungilor, după eliminarea găleţilorşi a pungilor cu mesaje electorale, politica de la noi va arăta ca petrecere teutonă. Politicieni seci, constipaţi de frica DNA şi vorbind foarte scurt la televizor, nu doar ca să semene cu preşedintele Iohannis, ci pentru că li se termină banii pentru timpul de ecran. În fond cine va sta să măsoare centimetrii de pagini color tipărite în campanie? Cine va număra apariţiile televizate şi costurile acestora? Cine va monitoriza toate cheltuielile individuale, ale miilor de candidaţi?

Cred că răspunsul este dat de o finanţare diversificată, cu susţinere parţială de la stat, pentru costuri operaţionale şi administrative, cu un control sever din partea unei agenţii de supraveghere şi cu implicarea directă a cetăţenilor. Altfel vom avea aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.