Paradoxurile etice ale absenteismului la vot

Una din discuţiile reluate iar şi iar în ultimii zece ani (dacă nu şi de mai mult timp) se referă la absenteismul la vot. Constatăm aici dualitatea atitudinii faţă de fenomen a societăţii versus societatea civilă.

• O bună parte din societatea românească nutreşte sentimentul că prezenţa sa la vot este inutilă din moment ce „oricum toţi sunt la fel”, „nimic nu se va schimba”. Cinismul, adjuvant al acestei apatii este adesea condimentat cu tot soiul de teorii conspiraţioniste potrivit cărora rezultatul alegerilor este hotărât de alte instanţe decât voinţa colectivă (serviciile secrete româneşti şi/sau străine; Marile puteri; kabala internaţională ce conduce mapamondul din umbră). Constatăm deci cât de tributar este psyche-le naţional memoriei istorice profunde, când primii români (protoromânii Evului Mediu) se refugiau în păduri contra valurilor succesive de cuceritori (vandali, pecenegi, pregroaznicii tătari sau îndelungata influenţă otomană) sau chiar în faţa măsurilor propriilor domni- istoriografia românească a dedicat zeci de pagini satelor evacuate de ţăranii incapabili să susţină impozitele de toate feluri.
• De cealaltă parte avem societatea civilă, adică acel ansamblu de organizaţii non-guvernamentale, fundaţii, iniţiative venite de la diferiţi militanţi, oameni de afaceri/ intelectuali publici ce încearcă să ţină spaţiul public sub dogoarea dezbaterilor publice; iau atitudine faţă de problemele urbei, încearcă să mobilizeze conştiinţele şamd. Chiar zilele acestea vedem clipul publicitar al celor de la Pro Democraţia sau ale diferitelor personalităţi de notorietate care oferă pledoarii în favoarea mersului la vot.

În cele ce urmează, articol de faţă va argumenta un posibil efect interesant şi pervers al absenteismului. Să o luăm în mai mulţi paşi:

• Absenteismul ca fenomen al contemporaneităţii

Absenteismul la vot nu este un fenomen neaoş românesc, el existând în numeroase state occidentale deosebit de avansate. Asemenea românilor, numeroşi americani, francezi, nemţi şamd nu mai consideră votul o obligaţie pe fondul unui spirit extrem de critic faţă de propriile clase politice:[1]

Graficele de mai jos, furnizate de ziarul The Economist vorbesc despre rata înscrierii în partidele politice şi rata de participare la alegerile parlamentare din Europa de Vest:

Sursa: The Economist, What’s gone wrong with democracy, March 1, 2014

Într-un anume sens ironic, absenteismul de masă dovedeşte tocmai succesul democraţiei. Cum aşa? O democraţie/ republică nu poate supravieţui fără mentalităţi care să susţină un aranjament politic, constituţional. Adică fără ca oamenii să accepte existenţa pluralismului, a diferenţelor şi dreptului la opinie; a noţiunii că puterea se cere limitatăà puterea statului asupra societăţii; a majorităţii asupra minorităţii; a fiecărei instituţii asupra celorlalte. Unul dintre ingredientele menţinerii respectivului pluralism este ireverenţa, adică disponibilitatea de a nu lua limbajul puterii ca fiind sacrosanct, iar pe oamenii de stat drept zei omniscienţi şi omnipotenţi. Însă ca peste tot şi aici există limite. Pe măsură împământenirii sistemelor democratice, oamenii politici sunt văzuţi de către presă şi societate printr-o lentilă tot mai critică. De asemenea, creşterea nivelului de educaţie generează un spirit reflexiv proporţional- altfel spus devenim mai pretenţioşi, cerem tot mai mult pentru noi şi tot mai mult de la diferiţii candidaţi; le cerem ca statura lor fizică să se ridice la statura morală a propriilor promisiuni, a propriilor noastre aşteptări şi a propriilor imagini create de mecanismele publicitare. Confruntat cu Ireproşabilul, nici un candidat nu mai poate satisface majoritatea publicului. Victoriile la mustaţă, tip 51%-49%, uneori chiar în marja de eroare statistică, denotă cât de dificil i-a devenit lumii occidentale să-şi aleagă un conducător, cvasi- remiza demonstrând că, la numărătoare, nimeni nu pierde şi nimeni nu mai câştigă cu adevărat. Cum mai poţi clama că beneficiezi de legitimitate când puţin peste jumătate din naţiune te doreşte iar cealaltă (aproape) jumătate ţi-a spus NU?! În plus- şi aici convocăm cele de mai sus- fiecare prezidenţiabil trebuie să se bizuie DOAR pe un procentaj din cei cu drept de vot care se prezintă la scrutin.

În altă ordine de idei, dar la aceeaşi speţă, victoriile la mustaţă sau cvasi-remizele fac anatomia publicului prezent aflat în căutarea unui candidat ideal, fictiv, compus din media calităţilor candidaţilor din fiecare. Cum să ieşi din dilemă şi să alegi pe cineva care are puţin fiecare?! Reluând dictonul antic potrivit căruia Vox populi vox dei- am putea susţine că într-adevăr, vocea poporului este vocea lui Dumnezeu, numai că aceasta nu grăieşte pe o singură notă, ci ca un cor polifonic, adesea chiar cacofonic.

• Activism, dar plin alte mijloace

Tabloul de mai sus nu trebuie să ne inducă în eroare şi pesimism cum că omul contemporan, postmodern a încetat să funcţioneze ca animal politic. Chiar dacă scrutinul electoral nu mai pare instrumentul preferat, cetăţenii de astăzi au alte modalităţi de a-şi face cunoscute preferinţele şi nemulţumirea: internetul, blogosfera, organizaţiilor non-guvernamentale, mita/corupţia, protestele stradale şamd.

-Deceniile postbelice ale secolului XX au fost martorele înmulţirii iniţiativelor politice venit din sfera privată. Acestea au devenit astăzi componente indispensabile/sien qua non ale actului de guvernare, atât la nivel domestic cât şi internaţional. Spre exemplu, numărul organizaţiilor non-guvernamentale internaţionale (INGO) se ridica la 38.000 la nivel de 2005-2006, peste dublu faţă de 1998-1999, conform unor date ale United States Institute for Peace. În Statele Unite, la nivel de 2012 existau peste 1,5 milioane de astfel de actori non-guvernamentali![2]

Chiar şi în China ele au cunoscut o expansiune, după cum titrează The Economist:

Beneath the glacier. In spite of a political clampdown, a flourishing civil society is taking hold, The Economist, Apr 12th 2014 

În România existau peste 61.000 de ONG-uri la nivel de 2010, cea mai spectaculoasă creştere având loc între 1996-2006.

Sursa: Institutul Naţional de Statistică – Anuarul Statistic al României

Sursa: Mihaela Lambru, Ancuţa Vameşu, România 2010. Sectorul neguvernamental – profil, tendinţe, provocări –, Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, Bucureşti, ISBN – 978-973-675-932-1, 2010, p.21

Abilitatea lor de a se mişca pe o scenă internaţională se poate verifica în numeroase cauze, aşa cum este campania recentă a celor de la Transparency International car acuză guvernul Orban din Ungaria că duce o campanie contra libertăţii de exprimare.[3]

-Alt capitol: corupţia

Ce reprezintă corupţia unei bune părţi din clasa politică pe care o deplângem la televizor? Expresia unor legături între diferite instanţe ale societăţii cu varii decidenţi sau instituţii ale statului. Contrar dihotomiei pe care o operăm adesea între <noi> şi <ei>, cei care ne conduc sunt tot oameni proveniţi din rândul nostru şi manifestă profilul mediului general care le-a sprijinit ascensiunea. Sunt rudele, profesorii, foştii elevi, subalterni, patroni noştri, nicidecum extratereştri proveniţi din altă lume. Am făcut afaceri cu ei, ne-au dat sau le-am dat note, ne-au plătit sau le-am plătit salarii, am interacţionat cu ei într-un caz transformat la un moment dat în dosar penal. Pentru că dincolo de câţiva corupţi celebre care animă pixelii ecranului, în spatele Lor suntem tot Noi, anonimii trăitori.¨

• Cetăţeni şi consumatori- un tangou interesant  

Politicul şi economia au coexistat de la începutul omenirii şi vor coexista, cel mai probabil, până la a Doua Venire. Nimic nou, până aici!

Sănătatea morală a fiecărei alcătuiri colective a presupus reglementarea dintre politic şi economic, dintre guvernare şi producţie, putere şi prosperitate. Un set unic de reguli nu a existat vreodată, acestea din urmă variind în funcţie de cultură şi conjunctură. În societăţile industriale, liberale, cu mai multe partide, unde votul acuplează voinţa elitelor cu cea a majorităţii, s-au elaborat reguli de etică care obligă pe deţinătorii puterii să nu fie în acelaşi timp agenţi economici, oameni de afaceri. Cel puţin aşa ar trebui să sune lucrurile teorie, pentru că în practică apropierea dintre bani şi legi slujeşte adesea  intereselor private.

Aşadar, într-un climat corupt, cum se vede bine că este şi cel românesc, guvernanţii şi guvernaţii se află deopotrivă în relaţii de a) votat-votant; b) consumator-furnizor. De ce ne interesează observaţia de faţă? à pentru că de aici decurge o consecinţă interesantă: dacă oamenii nu merg la vot într-un număr mare, prin absenţa lor de la procesul electoral, nu vor face decât să perpetueze reţelele de trafic de influenţă şi cuplajul toxic dintre politic şi economic. Mai mult decât atât, singurul mod prin care guvernanţii vor putea cunoaşte ceea ce gândesc cetăţenii decât graţie ipostazei lor de oameni de afaceri, de agenţi economici.

Mai simplu putem formula astfel: „Eu sunt omul politic X iar tu eşti cetăţeanul Y. Cum tu nu vii la vot pentru a exprima o preferinţă, eu nu pot cunoaşte ce gândeşti şi nici nu pot fi sancţionat de tine. Singura formă prin care vom relaţiona este prin intermediul firmelor mele (să zicem un lanţ de hoteluri sau de mall-uri) unde tu devii client/consumator de servicii.” (vezi mai sus punctul 2)

Ce efect are votul? à oricât de imperfect ar fi, acesta are darul de a primeni clasa politică, atât direct prin modificarea compoziţiei instituţiilor (primărie, parlament, preşedinţie) cât şi indirect, prin personajele secunde şi măsurile generate de acţiunea votului. Astfel, dacă la primărie, în Parlament sau la Cotroceni vom aduce un om cinstit şi capabil, la rândul său el va numi în funcţie oameni similari (măcar parţial).

Mă întorc la începutul articolului: la reflecţia cum că absenteismul este cea mai bună soluţie din moment ce oricum <toţi sunt la fel> şi <nimic nu se schimbă>. Contrar cinismului simplificator conţinut de cele două expresii, ar trebui să ne gândim că, dimpotrivă, România s-a schimbat foarte mult din 1990 încoace. În unele aspecte pozitiv, în altele poate negativ, în altele este pur şi simplu altfel. Dar toate aceste lucruri se datorează şi votului, dorinţei românilor de asuma cultura democratică, fără de care ţara noastră nu ar fi ajuns nici în Uniunea Europeană şi nici în NATO.

Republica există. Trebuie doar s-o locuim.

[1] Luca Ferrini, Why is Turnout at Elections Declining Across the Democratic World?. E-International Relations Studens, 27 Sept 2012, http://www.e-ir.info/2012/09/27/why-is-turnout-at-elections-declining-across-the-democratic-world/

Trebuie precizat că părerile sunt împărţite cu privire la declinul şi cauzelor prezenţei la vot în societăţile occidentale. Pentru o analiză nuanţată a se vedea Richard Rose, Voter Turnout in the European Union Member Countries în Voter Turnout in Western Europe, International Institute for Democracy and Electoral Assistance, Stockholm, 2004, pp.17-21 şi passim

[2] Fact Sheet: Non-Governmental Organizations (NGOs) in the United States, U.S. Department of State, 12.01.2012

[3] Benjamin Novak, Transparency International calls on Hungarian government to stop targeting NGOs, Budapest Beacon, June 12, 2014

¨ Putem concepe corupţia/nepotismul drept forme pervertite ale societăţii civile, bazate nu pe contractualism, transparenţă, interes general ci pe reţele mafiote.