Plecând de aici, gânditorul Mihai Ralea spunea că „amânarea este o însuşire fundamentală a condiţiei umane”. Animalele trăiesc doar în prezentul în care se descurcă prin instinct, dar omul - după cum afirmă încă Aristotel - îşi proiectează activitatea recurgând la Scopuri. Civilizaţia modernă, sub influenţa Pragmatismului, a introdus o distincţie triplă în cercul scopurilor, respectiv a proiectelor, care pot fi pe termen scurt, pe termen mediu, pe termen lung. Expresia „pe termen lung” este echivalentă cu Idealul. Pe plan politic şi în viaţa partidelor, acest Proiect este definit ca „Program de activitate”.

Am citit şi eu „Programul de activitate” al PSD. Acesta a fost elaborat de o echipă condusă de Liviu Dragnea, un condamnat penal. Ceva mai târziu, s-a aflat că din acea echipă făcea parte şi Darius Vâlcov, un alt condamnat penal. În „Programul” cu pricina referinţele la Justiţie se reduc la câteva paragrafe abstracte, aproape neglijabile. Ajuns la putere doar prin votul a 17% din populaţia ţării, PSD face o alianţă cu ALDE, şi astfel obţine majoritatea parlamentară. Acum începe şi calvarul, exprimat de către un pesedist infatuat şi obraznic aşa: „Noi facem ce vrem, pentru că putem”. Şi până acum, au cam făcut tot ce au vrut. Din acel Program atotcuprinzător, care concura Programele PCR, au preluat mai ales o felie, o feliuţă, adică Justiţia. Prioritară devenea nu integrarea europeană şi nici bunăstarea întregului popor, ci salvarea lui Liviu Dragnea de la o nouă condamnare.

Strategia folosită de Marele Şef s-a dovedit eficientă, mai întâi în promovarea cadrelor. Aici apare o dublă măsură: sau a promovat oameni din zona lui natală, scoţându-i din anonimat şi având obligaţia de a-i fi datori-îndatoraţi, sau a selectat oameni din alte colţuri ale ţării, oameni inteligenţi, dar fără caracter, adică oameni vicleni, aşa cum este şi el la superlativ. Cu această „armată” a început atacul, prima lovitură fiind OUG-13. S-a crezut că „lovitura” este ratată, dar ea a fost doar suspendată, respeciv amânată, urmând să revină în alte înfăţişări, asemeni Păsării Phoenix. Văzându-i mişcările subtile dar perverse, o parte dintre „oamenii lui” s-au retras, dar cei mai mulţi au rămas.

Cel mai important element al strategiei lui Dragnea ţine de „tehnica amânării”. Recurgând la jurişti calificaţi, Dragnea a reuşit să amâne Decizia finală până în prezent. Doar un specialist în Istoria Dreptului ar putea reface acest proces istoric al procesului juridic. Amânarea, cum zicea Mihai Ralea, este „o însuşire fundamentală a condiţiei umane”, dar are şi ea o măsură în timp. Altfel, un ideal devine o utopie, dacă nu chiar o fantezie bizară. De la strămoşii latini moştenim expresia „sine diae”, apoi avem şi „cândva, cine ştie când”, aici intrând şi „A doua venire a Domnului”. În astfel de situaţii, amânarea se corelează cu aşteptarea, care este cristalizată în piesa „Aşteptându-l pe Godot”.

Ceea ce este cu totul bizar, dacă nu chiar absurd, este modul în care binomul amânare-aşteptare funcţionează la nivelul Justiţiei, pe care Liviu Dragnea „şi ai lui” nu au ajuns să o stăpânească pe deplin. În Justiţie avem principiul Celerităţii. Aceasta înseamnă că un proces juridic trebuie să fie terminat într-o perioadă anume, adică într-un timp raţional, nu ca în procesele lui Kafka, adică „sine diae”. Şi totuşi, două instituţii fundamentale ale statului de drept - CCR şi ÎCCJ - acţionează ca două surori vitrege, care transferă răspunderea faţă de părinţi de la una la alta. Cele două instituţii intră şi în ipostazele lui Ana şi Kaiafa, care îşi transferă reciproc judecarea învinuitului, care aici nu este Iisus, ci Liviu Dragnea, tâlharul din centru.

PS. Binomul amânare-aşteptare face azi ravagii în cercul cercurilor de promisiuni, pe care Liviu Dragnea le împrăştie viitorilor alegători, el fiind în ipostaza de alergător. Asupra lor, a promisiunilor, vom reveni.