Pandemia cere sacrificii. Să nu-i sacrificăm o generaţie!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pandemia de coronavirus a bulversat sistemele de educaţie din UE şi a schimbat modul de învăţare, predare şi comunicare între cei de la catedră şi elevi. Confruntate cu stări de alertă sau cu stări de urgenţă numeroase state au luat decizia de a închide fizic şcolile şi facultăţile, încercând să dezvolte sisteme de predare online, într-un timp cât mai rapid. Dar cât de eficiente pot fi acestea?

Avem oare puterea de a ne adapta, individual sau ca grupuri şi comunităţi, noului mediu educaţional? Sau trebuie să acceptăm că, foarte probabil, în lipsa contactului direct profesor-elev, vom avea o generaţie de sacrificiu?

Din cauza unui sistem de învăţământ care a stat pe loc în ultimii zece ani, România a fost prinsă nepregătită de această pandemie. Ne-am dat seama de deficienţe într-o situaţie de criză, care a arătat o dată mai mult cât de puţin flexibil este sistemul nostru de învăţământ. Din păcate, în aceşti ultimi zece ani, am ratat oportunitatea pe care legea învăţământului şi reforma din mandatul Funeriu o deschisese. Şi anume crearea infrastructurii pentru alternativa online a educaţiei, manuale editate şi pentru sisteme online, obişnuirea profesorilor şi elevilor cu acest mediu de predare-învăţare ş.a.m.d. România a parcurs o parte infimă din acest drum al modernizării educaţiei. Asta pentru că începutului făcut în mandatul lui Daniel Funeriu i-au urmat anii de înnămolire şi stagnare păstoriţi de Ecaterina Andronescu, poate cel mai nociv personaj al învăţământului nostru.

Potrivit sondajului Kantar pentru Comitetul European al Regiunilor, o cercetare sociologică realizată la nivel european pe circa 26.000 de persoane, media europeană în ceea ce priveşte nivelul de pregătire al elevilor şi al instituţiilor de învăţământ pentru şcoala online e de doar 50%. Doar circa 20% dintre elevii şi din şcolile româneşti au resursele digitale necesare pentru lecţii, ţara noastră fiind aproape la coada clasamentului. La acest lucru s-a ajuns după toţi anii în care s-a bătut pasul pe loc. Singurele ţări care stau mai rău ca România sunt Cipru şi Grecia. Până şi vecinii bulgari au intrat în pandemie mai bine pregătiţi în ceea ce priveşte şcoala online. Degeaba avem viteză la internet mare, pentru care suntem invidiaţi de multe ţări, dacă nu avem cum să o folosim util. 

Lecţii de bune practici în ceea ce priveşte învăţământul online dau Suedia, cu un grad de pregătire de 98% a şcolilor şi elevilor, urmată de Finlanda şi Estonia. Sunt state care de peste un deceniu au început orientarea spre alte modele de învăţare, care au ştiut să se adapteze acum rapid. Şi la case mai mari sunt deficienţe în ceea ce priveşte carenţele de natură logistică în domeniul educaţiei. Mai exact, probleme în ceea ce priveşte modul de desfăşurare a şcolii online întâmpină Franţa sau Italia, deşi accesul la învăţământul online e de aproximativ 50%, adică situaţie ceva mai bună ca a noastră.

Datele din studiile sociologice arată că inegalităţile din educaţie, cel mai probabil, se vor adânci în următorii ani. Iar educaţia este unul dintre pilonii egalităţii de şanse, singura egalitate care rezistă examenului etic în viziunea creştin-democrată. Astfel, accesul la un învăţământ de calitate pentru toţi copiii şi tinerii nivelează diferenţele sociale, uneori atât de dramatice în România. Sistemul de învăţământ superior va trebui să fie cât mai eficient în comunicare, dacă doreşte să mai aibă studenţi, din cauza reticenţei lor pentru învăţământul online. Aşadar, în primul rând trebuie atraşi studenţii. În al doilea rând, studenţii trebuie să aibă parte de un tratament egal, asemănător celui din occident, prin acces la baze de date universitare, acolo unde găsesc în online ultimele studii din disciplina lor.  

Adoptarea de măsuri rapide înseamnă pregătirea unor tineri adaptaţi cerinţelor pieţei muncii. E important, şi să vă spun şi de ce. Şomajul în rândul tinerilor, care şi înainte de pandemie era la un nivel ridicat, a continuat să se crească. Aproape peste noapte e necesară o adaptare la criză deoarece un adolescent care vrea să-şi înceapă activitatea profesională se loveşte de mai multe bariere: educaţia/formarea au loc într-un mod diferit faţă de ce se întâmpla acum doi sau trei ani, paleta locurilor de muncă e redusă (unde să se angajeze tinerii care aveau domenii din zona HORECA?), iar viaţa de zi cu zi e impredictibilă (o infectare cu Covid-19 te poate afecta sever).

„Criza ameninţă să creeze o generaţie pierdută din cauza COVID – 19, locurile de muncă ale tinerilor fiind mai expuse riscului şi numai şase state membre fiind capabile să ofere educaţie digitală pentru cel puţin 80 % dintre elevi. Faptul că 67 % dintre europeni doresc ca oraşele şi regiunile să aibă un cuvânt mai greu de spus în privinţa deciziilor UE ne arată că este momentul să regândim modul în care funcţionează democraţia în UE, pentru a o conecta mai bine cu cetăţenii de la nivel local. În calitate de lideri regionali şi locali, ne angajăm să colaborăm la nivelul UE şi la nivel naţional pentru a ne redresa în urma pandemiei şi a construi comunităţi reziliente şi durabile”, a declarat Apostolos Tzitzikostas (EL-PPE), preşedintele Comitetului European al Regiunilor, în cadrul prezentării Barometrului Local şi Regional paneuropean, realizat de Comitetul European al Regiunilor.

Un lucru e clar. Autorităţile locale ar trebui să se implice mai mult în relaţia cu tinerii, pe care de multe ori tind să-i ignore. Mai ales în contextul pandemiei, oamenii se bazează în special pe capacitatea de răspuns a administraţiei care se află în proximitatea lor, nu în Guvern sau în reprezentanţii de la Bruxelles. E un aspect care ţine de percepţia fiecăruia. De altfel, potrivit sondajului realizat de Kantar în primele două săptămâni din luna septembrie, în rândul a peste 26.000 de europeni, aceştia au susţinut că au mai multă încredere în administraţiile locale şi regionale decât în guvernele naţionale sau în UE , atât în general, cât şi în ceea ce priveşte răspunsul la pandemie.

Respondenţii la studiu au precizat că ei ar dori ca administraţiile locale şi regionale să aibă o influenţă mai mare asupra deciziilor UE privind sănătatea, ocuparea forţei de muncă şi afacerile sociale, precum şi educaţia, formarea şi cultura. Dacă ne uităm la ceea ce vor cetăţenii europeni deducem că toate domeniile indicate ţin de viaţa familiei lor, pentru că merg foarte mult pe securitatea venitului, păstrarea sănătăţii şi o formare solidă. 

În ceea ce priveşte încrederea în autorităţile locale, România este printre ţările cu cea mai mică încredere în liderii locali. 35% dintre respondenţii români au încredere în autorităţile locale, mai neîncrezători ca naţiunea noastră fiind croaţii (21%), bulgarii (23%) şi ciprioţii (28%), în timp ce media europeană este de 52%. La polul opus sunt modele de dezvoltare comunitară ca Finlanda (69%), Germania (67%) sau Danemarca (63%)

Cu toate acestea, tinerii au aşteptări mai mari de la decidenţii europeni de la Bruxelles şi Strasbourg, dovadă a faptului că aceştia sunt dispuşi să creadă într-o măsură mai mare în proiectul european. Aproape două treimi sunt încrezători în proiectul european, ceea ne îndeamnă pe noi, europarlamentari şi decidenţi ai Executivului UE, să luăm deciziile bune şi în interesul celor ne-au arătat încrederea lor. Şi aşa vom face: vom lua decizii responsabile, bine chibzuite şi care să atenueze şocul schimbării, transformând pe cât posibil criza în oportunitate. Viitorul e al generaţiilor care azi se educă, iar dacă proiectul nostru educaţional pentru aceste generaţii e bine articulat, atunci putem rămâne optimişti.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite