Îndurare, Preaputernice! Mi-ai poruncit să bag seamă ca-n alegerea pentru tronul ghiaurilor de la Gurile Dunării să nu care cumva să piardă Marele Logofăt, cel cu caftan roşu, despre care ştii că întâi a cetit din cărţi şi dup-aia a mai scris şi el o dată, cam tot la fel. Dar, aşa cum ţi-am mai zis, ăştia adesea o iau razna şi aşa s-a-ntâmplat şi-acum, când le pleacă domnul şi trebuie pus altul.   

Luminăţia Ta ştie bine că la ghiauri este o ocârmuire de-i zice, din elină, democraţie, şi că ea seamănă cu cele de prin Evropa mai mult pe dinafară decât pe dinăuntru. De hotărât, hotărăşte prostimea: ca să ieşi domn din prima trebuie să pună parafa pe numele tău o mulţime mare de oameni, iar dacă nu se poate se face a doua strigare, la care rămân primii doi.

Apăi, la prima strigare a fost bine. Marele Logofăt a ieşit pe cai mari, iar bürgermeisterul din cetatea Sibiului, cel cu caftan jumate galben, jumate portocaliu, cam şchiopătând. Iar Marele Logofăt şi-a zis: îl înving. A făcut frăţie cu un biv-vel-logofăt care a avut cinci neveste, da’ nu ca la noi, ci pe rând, şi căruia i-a făgăduit că-l va pune din nou în jilţ,  după ce lua-va el domnia. Şi cu măscăriciul despre care ţi-am mai scris eu că umbla cu sacii cu galbeni pe uliţă, cică să cumpere fabrica aia de otrăvuri pe care o jefuiseră boierii. Şi cu alt măscărici, care în trecut îi pupa şalvarii domnului ăla nebun pe care dup-aia l-au ciuruit ai lui, în cetatea Târgoviştei. Şi şi-a zis Marele Logofăt: gata, al meu e tronul. Că aşa îi spuseseră, pare-se, şi cărturarii lui, unul mai înţelept decât ălălalt.

Şi poate că el i-a crezut, pentru că bürgermeisterul n-avea reazăm decât la jupâneasa cu păru’ prins în coadă, care tot umblă cu pravila şi zice că să-i lege pe boieri. Nu putea băga mâna-n foc neamţul de sprijinul domniţei celei bălai, care-o apărut cam despuiată, da’ cu coif. Iară pe ungurii de peste munţi nu-i putea citi nici unul, nici celălalt, că mulţi dintre ăia cam dorm la a doua strigare. Căpeteniile lor sunt în Divan şi-s mână-n mână cu ăia roşii, doar că ungurilor nu prea le place de al doilea măscărici cu care s-a-nhăitat Marele Logofăt. Dar eu i-am zis acestuia, să ştii, că asta cu sprijinul merge doar dacă ghiaurii care au pus parafa pe cineva la prima strigare chiar au încredere în ce le spune ăla, pentru a doua. Or, ghiaurii cred că mai toţi îs hoţi, iar când măscăricii sau alţii le-au zis una, ei i-au trimis în gând la dracu’ şi-au făcut taman ce le-a trecut prin cap.  

Mărite Sultan, poate că alţii ţi-au spus aşa: Marele Logofăt a pornit la drum, a căzut într-o groapă şi de-aia şi-a rupt dinţii. Şi c-ar fi vina mea că n-am fost cu băgare de seamă, să nu dea în groapă. Ai milă şi-ascultă-mă puţin, să vezi dacă greşesc. Eu aş vrea să ştiu – şi să spun de îndată şi Luminăţiei Tale – când şi de ce a pornit-o nefericitul tocmai pe acel drum, de ce n-a cârmit-o cât încă se mai putea, şi de ce dup-aia n-a scăpat  doar cu un cucui, nu chiar să-şi rupă dinţii.

Şi zic aşa: prostia mare cât podişul Anatoliei fost-a aceea că Marele Logofăt n-a ştiut să-i mazilească măcar pe ăi mai răi dintre boierii cu caftane roşii, fie ei chiar din Adunare sau din Divan. Nu să-i dea pe mâna zbirilor şi a zapciilor ori să-i beştelească, că ieşea zarvă prea mare. Dar să le spună, măcar, să se dea un pas mai în spate, c-o să-i cheme el mai târziu. Şi printre ei să fie şi hiclenii care-i purtau sâmbetele, şi hoţii. Poate că Luminăţia Ta va zice că n-avea cum, că doar ăia-l puseseră în jilţ. Eu zic, însă, că se putea, dar doar pentru scurtă vreme: îţi aminteşti, Preaputernice, ce gălăgie a fost în ţara ghiaurilor acum vreo doi ani şi ceva, după ce boierii în roşu şi cei în galben au încercat să-l azvârle de pe tron pe domnul cel pleşuv, da’ n-au putut? Zic eu că atunci, în loc să se ia la harţă cu Evropa şi cu ăia de peste marea cea mare, trebuia să spună că din cauza răilor şi hiclenilor n-au ieşit ghiaurii să pună parafa şi-a rămas pleşuvul în jilţ, aşa că să facă dumnealor bine să-şi cate de treabă, o vreme, după care o să mai vedem.

Cum la începutul iernii trebuia pusă iarăşi parafa, pentru membrii Adunării, n-ar fi avut timp hoţii şi hiclenii să-l mătrăşească ei pe el. Oamenii tot ar fi pus parafa pe el, că la vremea aia nu voiau decât să-i sfâşie pe portocalii şi pe domn. Iar Marele Logofăt  ar fi avut în jur mai mulţi de-ai lui, care să-l asculte când zicea: rămân eu la Divan, unde-s sacii cu bogăţii, iar pletosul cu caftan galben merge la domnie. Sau, dacă boierii roşii nu voiau, să strige la ei: eu aicea stau, să se ducă unul dintre voi la domnie, dacă vrea, da’ dacă pierde îl scurtez de cap. Aşa însă, cu Adunarea înţesată de hoţi pe care-i căutau zbirii şi de lacomi ce se uitau cu jale cum se scurg banii şi-n alte buzunare decât ale lor,  Marele Logofăt n-a prea mai avut ce să facă şi a început să se pregătească de domnie, că ai lui aveau nevoie de un domn roşu, să oprească zbirii. Atunci a luat-o pe drumul de care-ţi vorbeam, despre care ştia că are-n mijloc o groapă mare, dar încă se gândea c-o va putea ocoli.

Însă, Mărite Sultan, cei roşii au mai făcut o prostie. Galbenii erau chitiţi să iasă din Divan, că de ciugulit nu ciuguleau mare lucru, iar scatoalce luau şi ei, cât cuprinde. Iar boierul pletos, şeful partidei lor, se gândea să iasă repede, să aibă timp să spună că Divanul e rău şi că altfel trebuie chivernisită ţara. Şi de-aia, cred eu,  l-a trimis acesta spre Divan pe bürgermeister. Dacă-l primea Marele Logofăt, foarte bine, că găseau ei dup-aia vreo pricină să iasă, cu tot cu sas, şi să spună că e vina celor roşii. Iară sasul ar fi avut treabă şi nu s-ar fi gândit aşa de mult cum ar fi să ajungă el domn. Dacă, însă, nu-l primea Marele Logofăt, atunci partida galbenă ar fi plecat, cu gură mare, după cum s-a şi întâmplat.

Numai că cei roşii n-au văzut cum se clatină scaunul boierului pletos, în partida galbenă. Îndată după ce a luat bătaie când cu parafele pentru Evropa şi după ce a început înfrăţirea cu portocaliii, el s-a gândit c-o să poată lăsa şefia partidei, ca să caute scaunul domnesc. Dar ai lui l-au cam mazilit de tot, şi-a ajuns neamţul şi şef, şi om pentru domnie al galbenilor şi portocaliilor.

De-aia, Luminăţia Ta, spun eu că Marele Logofăt ar fi trebuit să-l primească în Divan pe bürgermeister. Să-l cheme la băut cafea şi fumat narghilea, să se lase zugrăvit de meşteri împreună cu el. Iar dacă sasul voia să fie Mare Spătar, foarte bine. Dup-aia nu mai putea să spună că n-a fost bună ocârmuirea, că partida roşie l-ar fi întrebat: păi, n-ai fost şi tu pe aici? Iar dac-ar fi dat Cel de Sus ploi mari şi vijelii, oare ar mai fi zis astăzi prostimea că aşa priceput ca el, mai rar? Da’ dacă s-ar fi adunat, cum se-ntâmplă adesea la ghiauri, oameni care să urle în piaţă, şi-ar fi venit zbirii şi i-ar fi ciomăgit puţin, chiar fără porunca neamţului? Ar mai fi stat la cozi ghiaurii în ziua de duminică, prin toată Evropa, să pună parafa pe el?   

De-aia zic, Preaputernice, că Marele Logofăt s-a-nfundat tot mai tare pe drumul pe care intrase când i-a lăsat prin preajma sa pe atâţia răi şi hicleni. Ăştia, mai ales, l-au împins de la spate ca, odată venit la domnie, să-i apere de juzi, iar ei să-şi facă împărţeala. Chiar şi aşa, zic eu, Marele Logofăt putea ajunge la capăt cu un cucui-două, dar fără să-şi rupă dinţii. Adevărat e că pe bürgermeister nu-l ura lumea ca pe ăilalţi, că nu prea-l cunoşteau. Da’ tot trebuia să strângă parafe: şi de la galbeni, şi de la portocalii, şi de la domniţa bălaie, favorita domnitorului, şi de la jupâneasa cu păru' prins în coadă, şi câte ceva de la unguri, şi tot n-ajungea. Trebuia să scoată şi de la unii care la prima strigare stătuseră-n culcuş, fie că nu le plăcea de nimeni, fie din lene, fie că-şi închipuie c-aşa-şi pot bate şi ei joc de boieri, când de fapt e taman pe dos. Şi trebuia să scoată multe parafe şi de la ghiaurii care trudesc prin Evropa sau prin alte părţi.

Ei bine, ăstora partida roşie ştia că le e dragă precum sarea-n ochi. De-aia a dat Divanul, încă din vreme, o pravilă precum că să vină ei să pună parafa în nişte cămăruţe mici, de nu-ncăpeau nici puricii, şi să nu se mai pună parafe după ceasurile nouă. Iar galbenii, portocalii şi ăilalţi au fost bucuroşi, că după ceasurile nouă la ghiauri cam umblă pe uliţe strigoii şi urmaşii lui Drăculea, care mai pun şi ei parafe.

De-aia fost-au şi oamenii bürgermeisterului uimiţi de câţi au ieşit din case la prima strigare, prin Evropa şi aiurea. Şi-a ieşit scandal, că mulţi au rămas pe-afară. Dară Divanul a zis că n-are ce face, că se supără juzii din cetatea Bucureştilor sau, mai rău, evropenii. Şi tocmai ceea ce-i băga-n sperieţi s-a-ntâmplat, aşa cum bine au arătat cărturarii. Şi-au ieşit ghiaurii aceia de-afară din ţâţâni şi câte unii s-au mai vorbit: hai ca la a doua strigare să venim, cu căţel şi cu purcel, duminică dis-de-dimineaţa sau chiar sâmbătă de cu seara, să le-arătăm că aşa nu se poate pune parafa. Ia să ne mai lase ăştia cu pravila. Ce, ei când fac blăstămăţii, se uită la pravilă? Aşa că şi mai abitir s-au bulucit a doua oară, să pună parafa pe bürgermeister. Şi mulţi dintre ei poate că habar n-aveau ce e cu ăla, decât că nu seamănă defel cu Marele Logofăt.

Zic unii că nici aşa n-ar fi fost destul, dacă n-ar fi avut mai toţi ghiaurii drăcii prin care tu înjuri Divanul şi te-aud neamurile de peste mări şi ţări. Sau tăbliţe prin care au văzut  prietenii de-acasă coada la care stă truditorul, în Evropa, de-au ajuns să nu-i mai creadă pe ăia din cutiile pătrate pe care-i văd sărutând zi de zi dosul Marelui Logofăt şi zicând că-n Evropa nu-i nimic, în timp ce oamenii aşteptau ceasuri întregi pe-afară. Şi minţind cei din Divan că nu pot da mai multe cămăruţe, că-s legaţi de mâini şi de picioare de pravilă, i-au scos din sărite şi pe unii care nu voiau să pună parafa pe nimeni sau, cine ştie, poate-l voiau chiar pe şeful partidei roşii.

Iar în cărţile lor sfinte scrie că n-ai voie să minţi, aşa că degeaba se căznise, vreme de mai bine de-un an, Marele Logofăt să meargă la biserici şi să pupe mii de icoane, ca s-arate că-i mai cu moţ decât bürgermeisterul, care-i eretic şi nu se-nchină la ele. Şi mai aranjaseră cei roşii ca popii să-i laude-n biserică, spunând cât de buni sunt şi cum spun ei numai adevărul. 

Mai văzu lumea că ăştia roşii trimis-au pe uliţe trăsuri de fier din care urla din toţi rărunchii Marele Logofăt, mai ceva ca muezinul, că-i mândru de neamul său, ca s-arate că ălălalt e venetic. Dar tot mândri de neamul lor au fost şi aceia care-au văzut cum rămân ai lor pe-afară, la prima strigare, în Evropa, doar că s-au mândrit altfel decât voia el. Iar unii tare s-au mai speriat când au auzit că Marele Logofăt şi ai lui o să fie pe veci stăpâni, zicând că-i cam mult şi mai bine nu. Şi noroc că n-a ieşit Marele Logofăt la a doua strigare, că altfel mulţi s-ar fi burzuluit la el, prin cetăţile mai mari,  când au văzut că din cauza lui vin zbirii evropenilor şi-i fugăresc pe fiii şi nepoţii lor, care rămăseseră pe uliţe şi strigau împotriva Divanului de la Bucureşti.

Şi să ştii, Luminăţia Ta, că eu i-am zis s-o ia mai uşurel cu mândria de-a fi ghiaur şi cu biserica, precum şi cu minciuna aia c-o să taie neamţul galbenii pentru bătrâni. Că poate pe mulţi bătrâni o să-i păcălească, dar ăştia au copii şi nepoţi care-o să spună că-i mare golan Marele Logofăt. Şi i-am mai zis să aibă grijă când stă de vorbă cu neamţul prin cutia pătrată, să nu semene prea mult tocmai cu domnul cel pleşuv, pe care-l beşteleşte el toată ziua. Că domnul acesta dus va fi şi lumea nu vrea să vină-n loc altul, tot ca el. Dar, înainte de toate, i-am zis să aibă grijă, să le spună boierilor cu caftane roşii să nu se-arate prea mult, că lumea nu-i suferă – adică, aşa cum a făcut sasul cu boierii galbeni şi portocalii. În sfârşit, Prealuminate, să ştii că eu i-am zis să vorbească mai mult despre pomenile către prostime, despre simbriile pe care-o-nceput să le dea lucrătorilor la stăpânire şi despre cum o să dea şi mai mult. Sau despre cum s-or face drumuri şi podeţe, despre cum o s-o ducă mai bine şi bătrânii, şi ţâncii – şi tot aşa. Nu l-ar fi crezut mulţi ghiauri, da’ măcar nu şi-ar fi ieşit atâţia din ţâţâni. Şi să nu zică nimic rău de nimeni, să-i lase pe ăilalţi să zică de el. Mai ales de neamţ să nu vorbească decât puţin, şi din „herr bürgermeister” să nu-l scoată. Adevărat e, însă, că asta ar fi mers mai bine dacă n-avea atâţia boieri cu caftane roşii care-şi opreau trăsurile tocmai la poarta zbirilor, iar uneori vizitiul pleca fără ei. Sau dacă ăia care n-au fost poftiţi acolo ar fi tăcut naibii din gură ori s-ar fi dus în sihăstrie, măcar vreo două luni.   

De-aia, Măria Ta, l-am sfătuit pe Marele Logofăt să-i pedepsească pe ăia care l-au învăţat prost. Jupânii şi jupâniţele care l-au sfătuit să zbiere pe uliţele târgurilor, să ia câte cinci vergi la spinare. Cei ce i-au zis să pună popii să-l laude-n biserici, câte zece. Ăia care l-au pus să se ia de neamţ, câte douăzeci. Cărturarii care i-au zis că-i bine aşa, c-o să câştige dac-o face pe şmecherul, câte douăzeci şi cinci. Dară cel mai tare trebuie plesniţi ăia care i-au zis să se folosească de pravilă ca să-i ardă pe ghiaurii de-afară: cincizeci de vergi şi apoi puşi să spună că au fost proşti.

Acum iartă-mă, Înălţimea Ta, că trebuie să merg să-l firitisesc pe sas, că m-aşteaptă şi nu se cade să-ntârzii.