Referendumul consultativ a devenit iar un instrument de luptă politică între Preşedinte şi Parlament. În opinia mea, organizarea unui asemenea referendum acum pentru o temă în legătură cu care electoratul s-a mai exprimat şi în 2009 este un gest care va rămâne fără urmări în viitoarea Constituţie. Dar, dincolo de înţelegerea jocului politic, aş vrea să semnalez încă o problemă aruncată în spaţiul public tocmai în perioada discuţiilor pe marginea modificării Constituţiei: rostul referendumului consultativ.

După cum am putut vedea, într-un astfel de caz, chiar dacă o majoritate covârşitoare de votanţi s-ar exprima în favoarea unei legi sau a unui aspect dintr-o lege, nu există un text de lege care să oblige Parlamentul să-şi însuşească o asemenea opinie. Aşa s-a întâmplat cu ideea Parlamentului unicameral şi a numărului maxim de 300 parlamentari în 2009 şi la fel cred că se va întâmpla şi acum. Conform Constituţiei, înainte de a declanşa procedura de organizare a referendumului, Preşedintele trebuie să consulte Parlamentul. Chiar dacă acesta din urmă ar respinge ideea, Preşedintele poate să continue organizarea referendumului al cărui rezultat poate fi ignorat de Parlament. Consultarea îi dă dreptul Preşedintelui de a nu ţine cont de voinţa Parlamentului şi îi dă posibilitatea Parlamentului de a ignora voinţa electoratului.

Cel puţin aşa pare la o primă vedere, că în afară de oferirea prilejului de a dezbate o temă, referendumul consultativ ar putea să nu aibă niciun efect legislativ. Dar, în Decizia Curţii Constituţionale Nr. 682 din 27 iunie 2012, se arată că:

referendumul, indiferent de caracterul său – decizional sau consultativ – cum este cazul referendumului naţional din anul 2009, reprezintă o modalitate de exercitare a suveranităţii naţionale. [...] Faptul că, în cazul referendumului consultativ, nu este stabilită o astfel de procedură ulterioară nu se traduce într-o lipsă a efectelor acestui referendum. Nici nu ar fi admisibil într-un stat de drept ca voinţa populară, exprimată cu o largă majoritate (în cazul de faţă, 83,31% dintre voturile valabil exprimate), să fie ignorată de reprezentanţii aleşi ai poporului”.

De asemenea, se mai precizează că interpretarea Curţii se întemeiază pe principiul „loialităţii constituţionale”, care:

impune ca autorităţile cu competenţe decizionale în domeniile vizate de problematica supusă referendumului (în cazul de faţă Parlamentul) să ia în considerare, să analizeze şi să identifice modalităţi de punere în practică a voinţei exprimată de popor. O altă viziune asupra efectelor referendumului consultativ l-ar reduce pe acesta la un exerciţiu pur formal, un simplu sondaj de opinie”.

În fine, Curtea mai arată că:

reglementarea unor prevederi prin care se tinde la o soluţie legislativă care nu respectă voinţa exprimată de popor la referendumul consultativ menţionat este în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1, 2 şi 61”.

Ce spun acestea?

Art. 1 (5) spune că „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

La art. 2 se precizează: „(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. (2) Niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”.

Iar art. 61 prevede că „(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.

În acest caz, mai este necesară organizarea unui referendum prin care electoratul să mai răspundă încă o dată la întrebările din 2009? Privind spre Parlament, observăm că acesta nu respectă decizia CCR; privind spre Preşedinte, observăm că acesta uită că a existat o asemenea decizie. De ce să mai facem un referendum care să mai decidă încă o dată ceea ce este deja recunoscut de CCR?

Dacă aceeaşi voinţă populară va respinge opinia din 2009, situaţia e clară: Parlamentul va face ceea ce CCR i-a spus să facă cu opinia din 2009. Dar, ce se va întâmpla dacă se va organiza un referendum, cu pragul anunţat de Guvern, care să impună opinia din 2009? Poate Parlamentul propune adoptarea unei Constituţii care să ignore această opinie? Ea trebuie să treacă de un referendum decizional.

La noi se relativizează şi ceea ce este imperativ, cu atât mai mult nu se respectă ceea ce se plasează sub semnul „consultativului”.

Dar, dincolo de aceste întrebări, ce nu ne scot din spaţiul jocului politic conjunctural, apare următoarea întrebare: ar fi oportun ca în viitoarea Constituţie să fie precizat că trebuie ca „autorităţile cu competenţe decizionale în domeniile vizate de problematica supusă referendumului (în cazul de faţă Parlamentul) să ia în considerare, să analizeze şi să identifice modalităţi de punere în practică a voinţei exprimată de popor”, adică exact ce a decis CCR?

La noi se relativizează şi ceea ce este imperativ, cu atât mai mult nu se respectă ceea ce se plasează sub semnul „consultativului”. Poate că este necesară o asemenea precizare dacă dorim ca referendumul consultativ să nu rămână doar un „sondaj de opinie” care ne costă nepermis de mult. Şi economic şi politic.