O reuşită care îl înscrie automat în cartea de istorie la pagina dedicată performerilor electorali, fără nicio garanţie, însă, că numele său va apărea şi la capitolul dedicat liderilor ale căror proiecte şi-au pus amprenta asupra societăţii. Pentru Klaus Iohannis, la fel ca şi pentru predecesorii săi,  această realizare electorală a venit la pachet cu ceea ce am putea numi „blestemul celui de-al doilea mandat”, şi anume, conflictul cu partidul care l-a propus şi susţinut pentru cea mai înaltă poziţie în stat.

Războiul politic care i-a avut protagonişti în perioada 2002-2003 pe preşedintele României şi preşedintele PSD a avut drept miză pe de o parte păstrarea influenţei lui Ion Iliescu asupra partidului la conducerea căruia plănuia să se întoarcă la finalul celui de-al doilea mandat, iar pe de altă parte intenţia lui Adrian Năstase de a ieşi de sub tutela Cotrocenilor şi de a-şi conserva puterea tot mai mare pe care o dobândise în partid. Ameninţările cu alegerile anticipate, acuzele de corupţie sau zvonurile privind lansarea unui nou partid au făcut deliciul presei, însă au generat consecinţe negative pentru ambele tabere. Astfel, Năstase şi Partidul Social Democrat, deşi au câştigat alegerile parlamentare din anul 2004, au pierdut guvernarea în favoarea alianţei DA, în timp ce bătrânul edec Iliescu a fost spulberat de Mircea Geoană la congresul din aprilie 2005 – când îşi plănuia revenirea în forţă la conducerea social-democraţilor.

De „blestemul celui de-al doilea mandat” nu a fost ocolit nici Traian Băsescu, un lider extrem de respectat şi de temut în rândul membrilor PDL, intrat însă în conflict cu leadershipul democrat-liberalilor pe fondul ascensiunii tot mai puternice în partid a fostei sale consiliere, Elena Udrea. Dacă conflictul cu Emil Boc, apărut ca urmare a refuzului acestuia de a demisiona din funcţia de prim-ministru pentru a relansa guvernarea portocalie, a fost unul mocnit şi, în cea mai mare parte, ţinut departe de mass-media, venirea la conducerea democrat liberalilor a „buldogului” Vasile Blaga a culminat cu apariţia celebrului mesaj video al preşedintelui Băsescu – „Adio PD, adio PDL!” – şi cu lansarea în primăvara anului 2014 a partidului Mişcarea Populară, locul unde acesta s-a retras după plecarea de la Cotroceni.

Pentru Klaus Iohannis începutul celui de-al doilea mandat de preşedinte a fost unul extrem de tumultos, în contextul apariţiei crizei sanitare, fapt care a contribuit la o erodare accelerată a capitalului politic şi de încredere de care un preşedinte beneficiază imediat după instalarea sa în funcţie. Palma usturătoare primită de Iohannis de la poporul român, cu ocazia alegerilor parlamentare, când aproximativ 70% din electorat a ales să-l ignore total pe preşedintele transformat în agent electoral al partidului aflat la guvernare, a fost dublată aproape imediat de pumnul în plex primit de la conducerea PNL care a refuzat să-l accepte pe Nicolae Ciucă în funcţia de premier. Un gest de frondă făcut de liberali faţă de cel care i-a condus în campania electorală utilizând o strategie pierzătoare, care va contribui la slăbirea autorităţii lui Iohannis în partid.

Distanţarea politică dintre Klaus Iohannis şi Partidul Naţional Liberal, devenită tot mai vizibilă, ar putea fi însă extrem de benefică pentru actualul preşedinte. Dacă pentru Ion Iliescu şi Traian Băsescu principala miză a confruntărilor cu propriile partide au avut drept obiectiv revenirea lor într-un rol important pe scena politică, pentru Iohannis, un personaj implantat la vârful PNL în urma unor aranjamente făcute la cel mai înalt nivel, miza controlului asupra unui vehicul politic vizează mai degrabă obiective pe termen scurt – precum redresarea sa din punct de vedere electoral şi finalizarea cu succes a mandatului de preşedinte.

În acest context, declanşarea la Cotroceni a operaţiunii „Adio PNL” care implică reorientarea strategică a lui Klaus Iohannis către USR, ar putea fi manevra câştigătoare care să-i readucă acestuia procetele pierdute ca urmare a asocierii cu guvernare extrem de defectuoasă a PNL. Deşi USR se clasează doar pe locul trei în preferinţele electorale, obţinerea la negocierile pentru formarea guvernului a celor mai importante ministere, cu un potenţial uriaş de imagine, le-ar putea aduce useriştilor percepţia de „reformatori”, ceea ce îi va transforma în partenerii politici ideali pentru Klaus Iohannis. De asemenea, organizarea referendumului susţinut de către USR „Fără penali în funcţii publice” – o temă pe care Iohannis o foloseşte deja ca armă de atac împotriva liberalilor (cazul demisiei lui Costel Alexe din funcţia de preşedinte al CJ Iaşi) – i-ar putea servi acestuia drept o rampă de relansare electorală, bifând astfel un nou referendum de succes în portofoliul său de preşedinte al României.

Posibila împingere a liberalilor în braţele PSD, prin eliminarea (retragerea) USR de la guvernare, ar putea genera pentru Iohannis contextul necesar pentru preluarea rolului de lider al opoziţiei, şi revenirea acestuia în forţă în preferinţele electorale. Nu în ultimul rând, prin parteneriatul cu progresiştii de la USR, în detrimentul unui PNL care a susţinut organizarea referendumului pentru redefinirea familiei, Klaus Iohannis ar dovedi că se conformează noilor tendinţe care se fac tot mai resimţite la nivel european şi nu numai. 

Pierderea alegerilor parlamentare, asumarea guvernării prin ocuparea funcţiei de prim-ministru, încrederea deosebit de scăzută a populaţiei în capacitatea guvernului de a gestiona criza economică şi sanitară, precum şi atacurile interne ale diverselor tabere din partid vor eroda în mod accelerat procentele electorale ale Partidului Naţional Liberal. În acest context, opţiunile lui Klaus Iohannis pentru restul de mandat pe care îl mai are la dispoziţie sunt destul de limitate: se va prăbuşi alături de PNL sau va sări în barca salvatoare a USR?