Omul şi Femeia, inegalitate şi patriarhat în politică

Recunoaşterea egalităţii şi reprezentării corecte a femeilor în politică este un principiu tot mai recomandat sănătăţii democraţiilor occidentale.

Activiştii pentru drepturi civile, programele de empowerment destinate femeilor, excluderea stereotipurilor de gen din numeroase activităţi sociale, sunt factori importanţi în lupta femeilor pentru reprezentare. Din nefericire, inegalitatea şi patriarhatul încă sunt la cote ridicate în politica românească.

România a îmbrăţişat după Revoluţie teoria liberală a „politicii ideilor”, care deşi este fundamentată pe argumente solide, are defectul de a nu cuprinde suficient problema excluziunii politice a femeilor. (Anne Philips -  The politics of presence).

Este adevărat că teoretic, sexismul afecteză ambele sexe, practic însă femeile sunt mai des supuse discriminării, cel mai popular exemplu fiind sintagma de „sex slab” atribuită femeilor. La fel de corect este şi faptul că „sindromul celor trei Elene”, Lupescu, Ceauşescu şi Udrea a fost mai mereu prezent în sfera publică, comporativ cu generozitatea şi altruismul Reginei Maria...

Discriminarea femeilor din politică se înscrie în ansamblul de atitudini misogine cu care încă este îmbibată cultura noastră, de la exemple nefericite din literatura română şi până la influenţa Bisericii care pentru a recâştiga încrederea generaţiei tinere, încearcă timid admiterea unor probleme pe care ea însăşi le-a întreţinut, şi care se înscrie în moda actuală  de detaşare faţă de „diferenţele” discriminatorii dintre femei şi bărbaţi.

Parlamentele din Angola, Sudan şi Mozambic au un procent mai mare de femei decât cel din România!

În 2014, România ocupa locul 96 din aproximativ 200 de state, conform Inter-Parliamentary Union, în privinţa reprezentării femeilor în parlamentele naţionale, Namibia, Ruanda, Ecuador, Mozambic, Etiopia, Angola, Sudan sau Mexic fiind câteva exemple de ţări care au un procent mai mare de femei în legislativele naţionale.

Dacă ţări precum Germania (Angela Merkel), Elveţia (Doris Leuthard şi Eveline Widmer-Schlumpf), Argentina (Cristina Kirchner), India (Pratibha Patil), Brazilia (Dilma Rousseff), sau Irlanda (Mary McAleese) au fost guvernate  de politicieni femeie, România a ales să ascundă această restanţă, în cămara ideilor de reformă a clasei politice.

Numărul de mandate deţinute de femei în Parlamentul României a crescut în ultimii 14 ani cu 0,9%!

Deloc surprinzător, numărul de mandate deţinute de femei în Parlamentul României a crescut extrem de puţin în ultimii 15 ani, creşterea de 0,9% fiind printre cele mai mici la nivel mondial: 1990-1992 - 4,9%; 1992-1996 - 3,7%; 1996-2000 - 4,7%; 2000-2004 - 10,8%; 2004-2008 - 10,2%; 2008-2012 - 9,8% şi 2012-2016 - 11,7%, logica patriarhală de tip „la un politician nu contează genul, ci doar ideile sale” îngreunând echilibrarea reprezentării politice a femeilor.

Chiar dacă PSD şi PDL au acordat cote de gen femeilor, introduse chiar în statutul partidelor, reprezentarea femeilor în politică a rămas una extrem de pauperă: în 2012, din totalul femeilor alese în Parlament, în USL (PSD şi PNL) femeile deţineau 11% din mandate, în ARD (fost PDL) 12,6%, în PP-DD 18%, iar în UDMR 3,7%...

Având în vedere că sarcina, avortul, naşterea, alăptarea, ciclul menstrual sunt „sarcini” împărtăşite exclusiv de femei, faptul că în 2015, sunt încă supuse controlului politic majoritar de către bărbaţi, reprezintă o gravă problemă structurală a întregii societăţi.

Şi pentru a reitera consideraţia privind stimularea creşterii reprezentativităţii femeilor în politică, vă redau două teorii:

Teoria masei critice şi teoria actorilor critici, o soluţie nordică, adaptabilă şi în România.

„Conceptul de „masă critică”, dezvoltat în fizica nucleară pentru a desemna cantitatea necesară pentru a produce o schimbare ireversibilă, a fost adoptat de ştiinţele economice şi sociale pentru a desemna mărimea, pornind de la care o minoritate dintr-o organizaţie are puterea de a produce o schimbare fundamentală în interiorul acelei organizaţii. În politică, atunci când femeile ating un procent considerabil în raport cu bărbaţii (convenţional se consideră a fi peste 30%), au loc schimbări atât în ce priveşte atitudinea femeilor politiciene şi eficienţa lor, cât şi în climatul social al vieţii politice, în discursul politic, în luarea deciziilor şi, nu în ultimul rând, conduce la o capacitare a femeilor în general. Această teorie a masei critice în reprezentarea politică a femeilor, dezvoltată în principal de Dahlerup şi Kanter în anii ´80- ´90, a fost completată cu teoria actorilor critici, conform căreia nu este suficientă reprezentarea numerică (descriptivă) a femeilor, ci fundamentală este reprezentarea calitativă (substantivă) pe care nu toate femeile din politică o fac, ci doar unele dintre ele. Reprezentarea substantivă se poate face cu ajutorul unor politicieni femei, dar şi bărbaţi, ambii fiind actorii critici care stau la baza promovării de politici feministe sau pro-femei (women-friendly). Krook, Sapiro şi alte cercetătoare au arătat că, deşi teoretic actorii critici pot fi de ambele sexe, în majoritatea cazurilor politicienii identificaţi a fi actori-cheie în tratarea problematicilor de gen sunt femei”, prezintă teoria Mihaela Miroiu, teoreticiană, militantă feministă şi profesor universitar la SNSPA.

Cotele de gen, cea mai răspândită metodă de echilibrare a genului în legislativele naţionale

Relevanţa politică a cotelor de gen a fost demonstrată ca fiind benefică democraţiilor Occidentale, atât din Europa, cât şi din continentul American.

„Specia umană este o unitate ce se susţine pe două picioare - două picioare care sunt parte a unui singur corp iar ele nu sunt interschimbabile. Noi cerem recunoaşterea politică a acestei dualităţi - nu a diferenţei, ci a dualităţii. Aceasta este paritatea” în Claude Servan-Schreiber, Dialogue de femmes citat în Joan Scott, op. cit, pg. 61

Mai multe state au prevăzut cote de gen în legea electorală sau chiar în Constituţie: Franţa („parité”), Belgia, Spania, Portugalia, Polonia, Slovenia, Serbia, Macedonia, Bosnia Herţegovina, Argentina („Ley de Cupo Femenino”), Brazilia. Alte state au prevăzute cote de gen la nivel regional: Italia, Grecia sau Africa de Sud.

De asemenea, în majoritatea ţărilor europene şi nu numai, există cote de gen voluntare la nivelul partidelor politice, situaţie care teoretic se aplică şi în România, aşa cum prezentam mai sus: „zipper system” în Germania, „varannan damernas” în Suedia, sau complexul „all women shortlists” susţinut de Partidul Laburist în Anglia...

Introducerea cotelor de gen prin modificarea legii electorale, o soluţie imediată pentru reprezentarea corectă a femeilor în politică.

Concluzionând, procentul extrem de scăzut, de 11,7%, de reprezentare a femeilor în Parlament, trebuie să fie un semnal de alarmă pentru generaţia tânără, care cunoaşte zi de zi democraţia Occidentală.

A nega inegalitatea şi patriarhatul în politica românească, în aceste condiţii, înseamnă a menţine o politică conformistă, conservatoare faţă de valorile generoase ale democraţiei, o atitudine de neconceput în Europa secolului XXI.

În acest context, în 2016, marile partide politice trebuie să susţină politici interne de stimulare, prin normative statutare, a prezenţei femeilor în listele electorale, modificarea legii electorale, sau chiar a Constituţiei, pentru a crea cadrul legal prin care femeile să beneficieze de o egalitate a şanselor.

Fără măsuri concrete, cu excepţia celor 11,7%, „omul va rămâne, om, iar femeia, femeie”, în politica românească, fără nici o siguranţă că acest procent nu va scădea...