Preşedintele Klaus Iohannis a vorbit la Chişinău, la aniversarea celor 30 de ani de independenţă ai micii republici, despre România, ca „cel mai apropiat şi sincer prieten” al R. Moldova, despre efortul oficialilor români „de a menţine R. Moldova ca prioritate pe agenda UE”, dar şi despre „acţiunile energice” ale Bucureştiului pentru „amplificarea” sprijinului pe care i-l oferă.

Ieşirea din nevroza unirii, lansată de Traian Băsescu în cel de-al doilea mandat prezidenţial, reduce polarizarea emoţională din R. Moldova pe falia Rusia vs. România. Spaţiul destinat propagandei se umple, încet, dar, poate pe termen lung, cu investiţii din România, cu asistenţă pentru reforme juridice, cu sprijin pentru reformarea serviciilor secrete şi modernizarea armatei.

În absenţa dramatismului naţionalist, România îşi extinde discret, dar tot mai mult influenţa dincolo de Prut, fără să mai facă paradă de intenţiile ei şi fără să cadă în capcanele trecutului. România e într-o perioadă post-istorică şi pro-europeană, prin comparaţie cu Ungaria, care se lansează tot mai des în lamentări internaţionale, dar investeşte cu mai mult entuziasm şi cu mai multă generozitate în Transilvania, decât o face Bucureştiul în R. Moldova.

La summitul de la Kiev pentru Platforma Crimeea destinată „dez-ocupării” peninsulei, preşedintele János Áder a făcut o paralelă între anexarea Crimeei de către Rusia şi pierderea Transilvaniei de către Ungaria prin Tratatul de la Trianon. Prezent acolo, premierul român nu a avut prezenţa de spirit să-l ironizeze discret pe oficialul ungar şi să-i explice care e diferenţa dintre un rapt prin forţă şi un acord internaţional, la negocierea căruia a luat parte şi Ungaria.

De fapt, prin declaraţia lui, preşedintele ungar recunoaşte implicit legalitatea anexării Crimeei de către Rusia şi o face în aceeaşi zi în care şeful diplomaţiei de la Moscova bate palma cu omologul său de la Budapesta pentru un acord profitabil de aprovizionare cu gaz pe următorii 15 ani, care ar putea fi semnat în viitorul apropiat.

În vreme ce România porneşte ofensiva sa pe frontul de Est, Rusia îşi extinde tot mai mult influenţa în Europa, încercând să-şi recupereze, cel puţin parţial, spaţiul pierdut după căderea Uniunii Sovietice. O face cu alte instrumente decât acum 50 de ani, dar cu o strategie destul de articulată, în care combină dependenţa, propaganda, spionajul şi sabotajul. Câteva din operaţiunile de subminare organizate de Rusia au ieşit la iveală în Cehia, în Bulgaria, în Germania iar responsabili din serviciile secrete autohtone au vorbit în trecut despre creşterea interesului agenţilor ruşi faţă de România.

Neutralizarea lor nu e suficientă, fiindcă Rusia strânge tot mai mult cercul în jurul fiecărei victime, cu mijloace dintre cele mai neortodoxe, prevestind ce-i mai rău pentru vecinii ei recalcitranţi. După summitul Platforma Crimeei, Rusia a ameninţat ţările care au fost prezente acolo prin vocea purtătoarei de cuvânt a ministerului de Externe iar Vladimir Putin a semnat un decret pentru trimiterea încă unui regiment aeropurtat în Crimeea, acolo unde ar fi deja în jur de 35.000 de militari. Colonelul ucrainean în rezervă Oleg Jdanov crede că desfăşurarea acestui nou regiment arată că Rusia se pregăteşte de un conflict în regiune. 

În primăvară, generalul american Phillip Breedlove, care a comandat forţele NATO din Europa, vorbea  despre un „război sub linii” cu Rusia şi argumenta că Marea Neagră este unul din puncte fierbinţi unde Alianţa nu este pregătită să facă faţă ameninţărilor. Dar totul poate fi chiar mai grav, potrivit fostului şef al armatei americane în Europa, generalul Ben Hodges. În analiza lui, Rusia ar putea profita de problemele din interiorul NATO pentru a lansa o invazie în România sau în ţările baltice.

România răspunde acestor ameninţări prin dotări militare succesive şi foarte costisitoare, pregătindu-se, de pildă, să fie prima ţară care va folosi pe teren cea mai nouă versiune a sistemului de apărare antiaerian şi anti-rachetă Patriot.

Dincolo de arme, Bucureştiul demonstrează tot mai mult că are aliaţi în apropiere şi, dacă e cazul, aceştia se vor mobiliza foarte repede, mai repede decât NATO, care are o birocraţie stufoasă.

Prezenţa preşedinţilor României, Poloniei şi Ucrainei la aniversarea independenţei R. Moldova sugerează un nou tip de parteneriat. Rusia poate crede că e doar o întâlnire pentru parada militară de la Chişinău. Şi poate rămâne doar o paradă a preşedinţilor sau se poate transforma într-un parteneriat serios, fiindcă fiecare din cele patru ţări are nevoie de celelalte. România şi Polonia încearcă de mai multă vreme să facă front comun împotriva Rusiei şi să găsească cea mai bună cale de apărare în caz de nevoie. Ucraina îşi cunoaşte cel mai bine inamicul, dar şi invers, de aceea are nevoie de aliaţi iar R.Moldova e atât de neajutorată încât nu poate face nimic pe cont propriu, dar nu se poate nici angaja în alianţe militare, fiindcă este neutră, potrivit Constituţiei. 

Moscova înghite cu noduri astfel de aranjamente regionale, pe care va încerca să le distrugă, înainte de a-şi dovedi funcţionalitatea.

Discursul lui Klaus Iohannis în capitala R. Moldova şi aranjamentul pentru întâlnirea acolo a preşedinţilor statelor celor mai mari din regiune trasează însă o linie roşie, pe care Rusia trebuie să o vadă şi să o înţeleagă.

Sabina Fati - Deutsche Welle