Ofensiva generaţiei tinere în politică şi inutilitatea „seniorilor”
0
De la o vreme, cine priveşte cu atenţie în politica mondială observă o tendinţă de întinerire la nivelul grupului celor care ajung în funcţii importante, iar la noi acest aspect a apărut şi el – în toată dimensiunea sa, mai ales în forma sa de manifestare negativă.
Tendinţa este evidentă, chiar dacă mai există state sau instituţii în care părul alb contează mai mult decât părul nevopsit. Astfel, statele care au o paradigmă neschimbată de cel puţin 40 de ani – indiferent de variaţiile acesteia, veţi ghici liniile principale de acţiune – nu au renunţat la preeminenţa generaţiei mai vârstnice, adică, la cei care au peste 50 - 55 de ani de ani. Acelaşi lucru se încearcă a se menţine şi în anumite instituţii cu caracter internaţional, unde experienţa este apreciată într-un anumit mod.
Astfel, vom regăsi în general instituţii cu caracter financiar care sunt ceva mai conservatoare, unde în extrem de rare cazuri accesul la funcţii de nivel efectiv de conducere se face înainte de 45 de ani, precum şi instituţiile care sunt pe „orbita” O.N.U. Lista acestora însă se subţiază, dar nu cu viteza dorită de mai multe centre de putere.
Tinerii în politica de vârf erau necesari şi au apărut cu adevărat mai întâi prin Bill Clinton, în 1992. Tânărul politician venea după un război rece cumva câştigat, şi el trebuia să aducă un suflu cu adevărat nou în lume. Evident, alegerea sa a fost un simbol, dar el nu putea să fie – şi nu a fost – suficient, deoarece problemele noi create în noua configuraţie mondială erau integral noi, şi nu se putea face trecerea bruscă de la generaţia politica 55 - 65 de ani spre cea de 40 - 50 de ani. A existat un singur om care a continuat acest „trend”, la un nivel superior: Tony Blair, în Marea Britanie.
Au fost unele tentative prin care să se extindă această direcţie, dar a fost evident că ele nu au succes – pur şi simplu nu se putea atunci şi nici nu ar fi fost de dorit, deoarece în momente grele, ca cele de atunci, este nevoie de fiecare creier capabil să gândească.
Astfel, proiectul nu s-a putut dezvolta nici în Marea Britanie, nici în Germania, nici în China şi nici în Rusia, deşi la Moscova tinerii reformatori şi oligarhi, fiecare în stilul lui, au izbutit cumva să dea drumul multor energii – şi este evident că fără energia lor, sistemul nu ar fi putut să facă nici măcar un sfert din paşii buni sau răi, condamnând statul rus la o explozie. Este adevărat că ei au fost mai vulnerabili la ceea ce se întâmpla pe stradă şi anii au demonstrat că nu întotdeauna victoriile de etapă au importanţă până la finalul campionatului.
În acest sens, şi Helmuth Kohl, şi John Major, şi Boris Elţîn, şi Jiang Zemin nu au putut – deşi au avut bunăvoinţă – conduce ţările în noile timpuri bazându-se în mod fundamental pe tineri. Ei au pus cumva bazele unui nou sistem sau au permis mai mult accesul tinerilor în zone de vîrf, dar, după cum precizam anterior, ei erau dependenţi de paradigma statelor lor şi de aceea eforturile lor de asigurare a unei noi baze de recrutare a elitelor politice au depins fundamental de aceasta.
Cei mai bine au punctat tinerii intraţi în politică de maximum 10 ani, care convingeau mai mult prin energia vârstei, decât prin prisma funcţiilor ocupate pînă atunci, iar această energie putea însemna eficacitate.
Tumultul anilor 1990 – 1992 s-a stins şi astfel au început reconstrucţiile de politici, strategii şi tactici, care presupuneau o altă abordare a relaţiilor internaţionale. Aceasta trebuia să se bazeze pe o mai mare eficacitate în acţiune, mai multă vitezăşi mai mult cinism, mascat sub o figură plăcută şi care să creeze acea încredere a victimelor în cei care îi distrug.
La aceste trei criterii, care trebuiau îndeplinite cumulativ, cei mai bine au punctat tinerii intraţi în politică de maximum 10 ani, care convingeau mai mult prin energia vârstei, decât prin prisma funcţiilor ocupate pînă atunci, iar această energie putea însemna eficacitate – efect al computerizării planetei, iar în materie de cinism, au învăţat destule în anii când şi-au făcut ucenicia politică pe lângă o persoană mai experimentată.
Acest proces era unul dependent de partide şi era controlat de acestea, astfel încât noii lideri erau de fapt oameni destul de verificaţi, din organizaţiile de tineret, care intraseră în organizaţiile celor cu experienţă de un interval nu foarte mare, de până în 10 ani. Astfel, începutul carierei la vârf al oamenilor generaţiei de 45 de ani pornea undeva în al doilea mandat prezidenţial al lui Clinton, urmând a se consolida după 2001, când pentru noul tablou global era nevoie de oameni mai tineri, capabili de un efort sporit, iar generaţiile care erau deja la 55 de ani în 2001 nu mai promiteau mare lucru pentru marile decizii politice.
După 2004, pe scena globală lucrurile merg într-o unică direcţie, de întinerire. Nu se mai poate menţine ritmul vechilor generaţii de oameni politici şi încet - încet apar noi lideri, mai tineri, primul fiind în Franţa: Nicolas Sarkozy.
Procesul ia aripi doar din momentul în care Barack Obama ajunge în funcţia de preşedinte al SUA. Imaginea sa a folosit şi SUA, dar a produs efecte deosebite şi în alte zone, de la Marea Britanie – care aduce la puţini ani după un prim-ministru tânăr, iar şi alte ţări încep acest proces de întinerire. Chiar dacă el nu este decât la mijloc, liniile sale directoare se văd şi nu mai pot fi oprite.
De ce acest lucru? Demografia ne dă răspunsul. Astfel, statisticile – un exemplu aici – relevă că 42% din populaţia globului are sub 25 de ani, iar 16% are peste 55 de ani. Populaţia globului a depăşit acum 7,1 mld persoane.
În acelaşi timp, resursele au scăzut, iar generaţia baby-boom – care a avut ca durată medie anii 1946 – 1964 – începe să se apropie de pensie, prin faptul că cei mai tineri membri ai acesteia au acum 49 de ani, însă, prima jumătate a acesteia are în cel mai bun caz 58 de ani acum.
Or, în aceste situaţii, când piramida demografică este atât de dificilă, coroborată cu scăderea resurselor, se impune un nou tip de lideri, care să răspundă aşteptărilor tinerilor, deoarece ei sunt mai vulnerabili, sub aspectul locurilor de muncă. Tot din acest motiv, tot tinerii vor ieşi mai repede în stradă, pentru că nu au aproape nimic de pierdut, iar liderii prea depărtaţi ca vârstă de protestarii străzilor nu mai sunt credibili.
De aceea, este evident că în ţările care contează din punct de vedere economic, generaţia tânără de politicieni se va impune mai greu, dar va trebui să rezolve cu cinism şi pragmatism, deopotrivă, nu doar problema locurilor de muncă pentru tineri, ci şi eliminarea de pe scena politică a „seniorilor”.
În Europa, evident, procesul merge mai greu, deoarece situaţia socială avantajează încă clasa de vârstă +50 de ani, însă, este evident că acest aspect multă vreme nu va mai dura. Este adevărat că pe acest continent posibilităţile generaţiei tinere de afirmare sunt mai diverse, deoarece nu sunt doar instituţii naţionale, ci şi cele ale Uniunii Europene.
Dispreţul manifestat faţă de politică de o bună parte a generaţiei tinere, consecinţă a mineriadelor precum şi a certurilor zilnice din CDR, nu a permis o selecţie mai bună.
Procesul a început în România, după 1990, când o generaţie a fost înlocuită prin forţă; lângă Ion Iliescu nu au crescut tineri, dar primul-ministru Năstase a provocat în întinerire, nu întodeauna reuşită, deoarece o parte din oamenii care au fost aduşi erau de slabă factură intelectuală şi mai ales morală.
Preşedintele Traian Băsescu a promovat tineri, deoarece a înţeles foarte bine ideile pe care le avea liderul PSD, victoria sa revenindu-i deoarece a atras de partea sa în 2004 şi 2009 mai mulţi oameni bine pregătiţi şi mai morali.
Trebuie să le iertăm celor doi lideri, care în 2004 se confruntau în finala prezidenţială, o parte din erorile de selecţie, deoarece au ales ce era în rândurile partidelor lor, mai ales în organizaţiile de tineret. Ori, dispreţul manifestat faţă de politică de o bună parte a generaţiei tinere, consecinţă a mineriadelor, precum şi a certurilor zilnice din CDR, nu a permis o selecţie mai bună.
Însă, în 2010 – 2012 se intră pe turnantă cu schimbările politice, tinerii începând nu doar să învingă ci şi să îndepărteze lideri cu vechime din funcţii. Catalizatorul acestui proces a fost victoria lui Obama din 2012.
Există un singur loc unde acest proces nu a mers, deşi a fost încercat în 2008: Rusia. Acolo avem de observat crearea unei noi elite politice, care se va manifesta plenar doar din 2016 – 2017. Fiecare an de întîrziere al acesteia va costa mult, deoarece 2016 înseamnă că generaţia baby-boom în Rusia va avea în cel mai bun caz 58 de ani, ceea ce este mult, faţă de timpurile actuale.
Cum sunt selectaţi aceşti noi lideri? Se observă deja o schimbare a modalităţii de selecţie, fiind preferaţi tinerii universitari, care, însă, au optat devreme pentru un partid, dar care nu îşi fac publică apartenenţa prea repede la un partid. Astfel, nu se preferă tineri care optează după 30 de ani pentru un partid, ci aceia care optează devreme, deşi se înscriu mai târziu în structurile de partid.
Există un avantaj major: par a avea ştaif, când intră în funcţie dau un aer de respectabilitate, şi de multe ori te lasă uimit, pentru că aceste promovări apar prea surpinzătoare, faţă de anvergura intelectuală a acestora. De ce critic anvergura intelectuală a acestora? Deoarece ei, noi veniţi, nu au bază de susţinere în partide, pentru că baza acestora nu îi recunoaşte. Astfel, ei nu au de ales: ori ţin foarte aproape de liderul care i-a promovat, fiind „câini” cu ceilalţi, ori sunt abandonaţi în masa partidelor pe care le reprezintă, şi acolo sunt înghiţiţi uşor.
Pentru a le uşura drumul, li se netezeşte drumul spre funcţii şi poziţii de vârf în universităţi şi institute de cercetare socială, sunt sprijiniţi să obţină bani din diferite proiecte de cercetare – cea ce le dă aura de eficacitate şi repsectabilitate printre intelectuali – iar uneori se modifică legislaţia sau condiţiile de acordare a acestor proiecte, pentru a-i favoriza. După cei câţiva ani de „strălucire academică”, sunt numai buni de ridicat în funcţii, atenţie, având întotdeauna girul partidelor, ai căror membri şi devin.
Odată ajunşi la bucate, sunt soldaţi disciplinaţi ai partidelor lor şi apar în general la televiziuni, ca să se opună liderilor celorlalte partide, care sunt de multe ori mai în vârstă, şi care sunt lezaţi în prestaţii de dezinvoltura acestor lupi foarte tineri ce nu au nimic de pierdut, mai ales că gradele universitare sau poziţiile în institutele de cercetare pe care le au i-au deprins şi cu un vocabular mai puţin prăfos-lemnos.
Peste câţiva ani, va fi evidentă această înlocuire a generaţiilor – care la noi, prin prisma lipsei de calitate a oamenilor politici implicaţi acum în lupta politică, a arătat toată mizeria de care sunt capabili – pentru că în marea viteză a informaţiilor pe internet de astăzi, vom avea din ce în ce mai des momente de tipul: „unde este fostul ministru, că nu am mai auzit nimic de el de o vreme?”. Iar o privire atentă o să arată că acel fost ministru are acum peste 55 de ani, deci, nu mai este valabil, din punct de vedere a noilor trenduri demografice şi economice.
La noi, printre lichele, nesimţiţi şi icompetenţi, se vede o ridicare activă şi fară echivoc a unei generaţii care nu are acum mai mult de 45 de ani. Şi, ceea ce este mai mult decât evident, este ireversibilă, pentru că nici nu se mai poate da înapoi – aspect care este prezentat astăzi sub formula: „prima generaţie de politicieni de după 1989 a avut un obiectiv, NATO şi UE, iar acum ne trebuie un nou ideal”.
Vreau şi vrem ca noii lideri, tineri, să performeze, atât în ţara noastră, dar şi la nivel global. Totuşi, uneori, când mă uit în ograda politicienilor români, îmi vine în minte o anecdotă, în care un antrenor de fotbal spunea că şi-ar dori în lotul său doar 2 – 3 jucători netalentaţi. Iar la întrebarea pusă de ceilalţi: de ce 2 sau 3, răspunsul a venit sec: pentru că, din păcate, deşi i-am luat de la cluburi respectabile, sunt vreo 9 sau 10.
Este evident că schimbul de generaţii la nivel global se va accentua. Acest lucru trebuie să se realizeze rapid şi armonios, astfel încât să nu existe pierderi prea mari în urma acestui proces. Totuşi, miza fiind mare, ne aşteptăm la mari tensiuni, atît la nivel de naţiuni cât şi global. Iar peste 20 de ani, dacă va fi pace, vom trage concluziile.
Se încarcă comentariile...
