Pe partea dreaptă a eşicherului politic de la noi a fost mereu ca într-o mare familie disfuncţională. Toată lumea s-a certat cu toată lumea. Cei care încă nu s-au certat, urmează să o facă. Ca un tată absent, Iohannis îi ceartă pe toţi şi le arată rigla ca un profesor sever. Tăriceanu, care s-a certat cu PNL-ul, e acum supărat şi nu se mai joacă cu ei. PNL-iştii şi PDL-iştii nu se împacă nici acum şi nu prea ştiu din ce partid fac parte. La rândul său Traian Băsescu nu mai are pe nimeni cu care să nu se fi sfădit. Speranţa României de mâine, USR se ceartă cu USR. Şi, ca degringolada să fie completă, rufele se spală frumos în public şi cetăţenii privesc ecranele televizoarelor cu ochii cât cepele, crezând că e o telenovelă.

Dihonia este cuvântul cheie al dreptei şi principalul virus care o subminează.

Să nu uităm că formarea unei coaliţii de dreapta a reprezentat unul dintre proiectele ratate ale României. De mai bine de 25 de ani ideea de a strânge la un loc resursele politice ale noii clase mijlocii, urbane şi educate, a eşuat în mod constant. Primul care a reuşit să coaguleze cât de cât această adunătură de orgolii şi interese a fost Corneliu Coposu, care a înţeles că singurul mod în care moştenitorii PCR pot fi înfrânţi este printr-o largă alianţă politică.

În acest context poate că n-ar trebui să uităm nici că PNL a fost primul care a părăsit Convenţia Democratică. Apoi această Convenţie, sub conducerea lui Emil Constantinescu, a înregistrat o victorie de scurtă durată în 1996. Dar nici atunci „unitatea dreptei” nu a funcţionat. Pentru că, sub loviturile PD-ului lui Băsescu, Convenţia s-a prăbuşit. Pe cadavrul defunctei Convenţii s-a creat apoi Alianţa Dreptate şi Adevăr (Alianţa DA), care a reunit PNL şi PD, ceea ce a dus la victoria neaşteptată a lui Băsescu din 2004. La scurt timp, conflictul dintre Băsescu şi Tăriceanu a dus la transformarea Alianţei într-o mezalianţă bazată pe partajul tacit.

De aceea, „Partidul confuzilor” a fost şi va rămâne PNL. Din 1990 încoace PNL tot fuzionează şi nu mai reuşeşte să se coaguleze. Am avut PNL-AT, PNL-CDR, PNL-Câmpeanu şi Noul Partid Liberal. A fost apoi PL-93, care a creat Alianţa Naţional-Liberală şi, ulterior, a creat Partidul liberal (PL). După care PNL absoarbe PAC şi PL. Între timp se formează fantomatica UFD, Uniune de conservatori care este absorbită şi ea. Apoi, prin 2006 se formează Platforma Liberală. Când apare Uniunea Social-Liberală confuzia devine politiăc naţională. Nici USL nu funcţionează, PNL se retrage. De aceea se desprinde ALDE, care se uneşte cu Partidul Conservator şi care visează la USL.

E de la sine înţeles de ce Marele Partid al Confuzilor este PNL. Şi nu e de mirare de ce membrii „marelui partid liberal”, transformat în urma alegerilor în micuţul partiduţ liberal, nu înţeleg prea bine ce li s-a întâmplat. Sunt confuzi, iar confuzia lor este cu atât mai mare cu cât matematica politică s-a dovedit a fi alta decât matematica electorală. Crezând că PNL 20% plus PDL 20% egal 50%, „Marele Partid Liberal” a rămas mofluz la aflarea veştii că abia dacă a reuşit să strângă un sfert din opţiunile electoratului prezent la urne.

Pe de altă parte exponentul obtuzilor este preşedintele Iohannis, care în continuare nu pare să înţeleagă mesajul pe care i l-au transmis un sfert dintre alegătorii săi din 2014, care nu s-au mai prezentat la vot în 2016. În condiţiile în care, în 2014, prezenţa la vot în România a fost de peste 62%, iar Iohannis a primit peste 54% dintre voturi, pierderea din 2016 este enormă. De aceea, nici măcar n-ar trebui să fie vorba despre cine va fi premierul României sau dacă Preşedintele se va dovedi la fel de capabil să negocieze cu partidele cum a fost Băsescu înaintea lui. Miza este ieşirea lui Iohannis din obtuzitatea dreptei, care vine din neputinţa de a ieşi din discursul prefabricat.

Un alt epicentru de obtuzitate clasică s-a concentrat în jurul lui Călin Popescu Tăriceanu, el însuşi incapabil să vadă mai departe de propriile sale nemulţumiri şi frustrări. Dorind să se răzbune pentru nedreptăţile care i s-au făcut, dintre care cea mai mică este neinvitarea la parada de 1 Decembrie, Tăriceanu şi-a pus oiştea în dungă. N-ar trebui să ne mire, pentru că întreaga istorie politică a personajului C. P. Tăriceanu este strâns legată de eşecurile dreptei de a se coaliza din pricina obtuzilor care o compuneau. Nu el a fost printre creatorii „aripii tinere” a PNL? Nu el a propus printre primii ideea de „Noul PNL”, semnând un acord cu FSN, astfel prietenul său Dinu Patriciu fiind cooptat în guvernul lui Petre Roman ca Ministru al Lucrărilor Publice? Apoi, în calitate de copreşedinte al Alianţei DA, construită pe ideea defunctei CDR, nu el a intrat în conflict cu Băsescu şi a participat la scufundarea „coaliţiei de dreapta”?

Iată de ce a miza pe Tăriceanu ca pe factor de unitate liberală este o formă maximă de obtuzitate politică. Ralierea ALDE la un proiect naţional împotriva ascensiunii PSD, care este singura opţiune de politică realistă, devine imposibilă datorită obtuzităţii acestui politician care îşi doreşte conservarea rezultatelor propriilor decizii proaste. Obtuzii nu văd pe termen lung, ei iau decizii în conformitate cu viziunea îngustă pe care o au despre propria lume.

La rândul său, USR este partidul mofluzilor. Aşteptându-se la rezultate fenomenale - conform sondajului pe care îl anunţaseră în noiembrie partidul lui Nicuşor Dan trebuia să obţină 19% - USR nu pare să înţeleagă care este rolul său. Deşi a fost aşteptat ca un partid al unei alt mod de a face politică, creat în fond ca un partid al conglomerării de opinii, USR recurge la excluderea lui Moroianu, soţul Clotildei Armand, pe criterii de libertate de exprimare. Dacă managementul USR va împrumuta din deprinderile discreţionare ale „vechilor partide”, atunci caracterul său democratic devine îndoielnic. Şi dacă până şi USR rezolvă problemele prin vechea meteahnă românească „Taci din gură, că te dau afară!”, atunci mofluzeala se va extinde la întregul partid

Dintre toţi Traian Băsescu nu pare să fie atins nici de mofluzenie, nici de confuzie, nici de obtuziune. El ştie că e cel mai bun pentru funcţia de premier, are răspunsuri la toate problemele ţării şi are soluţii pentru orice situaţie de criză. Pentru defectul congenital al lui Băsescu probabil că există un alt diagnostic. Eu i-aş zice zăluzenie, dar verdictul final îl va pune Istoria.