Nu este locul aici să ne întrebăm dacă este normal ca o persoană care face obiectul unei anchete, poate sau nu să iasă din ţară, înainte de verdictul final, dacă a primit sau nu interdicţie şi nici să ne întrebăm despre cine trebuie sau nu să supravegheze un personaj aflat într-o anchetă.

Pornim de la situaţia că personajul cu notorietate, adică Prinţul Paul de România, nepotul fostului Rege Carol al II-lea, condamnat definitiv la pedeapsa cu închisoarea, nu a fost găsit la reşedinţa indicată în documentele instanţei pentru a fi preluat de autorităţi şi dus la penitenciar. Soţia sa a refuat să spună unde s-ar afla Prinţul Paul, dar ”pe surse” s-ar fi aflat că Prinţul Paul ar putea fi în Portugalia.

Portugalia nu este un stat ales întâmplător. Se ştie că în acest stat, bunicul său patern, Regele Carol al II-lea, a ajuns în mod ilegal, trecând din Spania (unde regimul Antonescu îl trimisese pentru a fi supravegheat de către regimul Franco), apelând, aşa cum scriu istoricii, la un contrabandist care trecea persoane ascunse într-un compartiment secret al automobilului său, peste graniţa dintre Spania şi Portugalia.

Totuşi, văzând ce s-a scris despre atitudinea oamenilor legii atunci când au constatat că Prinţul Paul nu se află la reşedinţa indicată (o vilă-monument istoric, din apropierea Bulevardului Dacia, în Centrul Capitalei, pe care ar fi cumpărat-o în urmă cu cinci ani), am înţeles că aceştia s-au uitat rapid prin reşedinţă, au constatat lipsa condamnatului şi au plecat. Cu siguranţă, reşedinţa respectivă, care nu este un simplu apartament sau o simplă casă, nu putea fi cercetată atât de repede cum au făcut-o oamenii legii.

Să nu uităm, că am trăit acum 31 de ani ”isteria” tentativelor de fugă ale lui Nicolae Ceauşescu prin tuneluri secrete, către aeroporturi secrete, de presupusa lui ascundere într-un buncăr sau în altul.

Ştiu că Istoria (încă) este o disciplină la care se susţine admitere la Academia de Poliţie. Oare de ce? Numai pentru că Poliţia este o instituţie a statului român, iar Istoria Românilor este o ştiinţă legată direct de identitatea naţională, de integritatea teritorială, ordinea internă, pe care poliţistul jură să o apere, când îşi ia postul în primire?

Cu siguranţă, Istoria este prezentă la admiterea la Academia de Poliţie şi pentru învăţămintele acesteia.

Se ştie că domnitorii, prinţii, precum şi alte personaje din trecutul istoric al României aveau obiceiul să se ascundă prin diverse locuri de taină, fie în tainiţe de mânăstiri, fie prin pivniţe secrete, fie fugeau către graniţe prin tunele ascunse.

Este ştiut faptul că otomanii au interzis cetăţile fortificate în Muntenia şi Moldova şi, de aceea, boierii obişnuiau să îşi pună viaţa şi avutul la adăpost construind tuneluri şi adăposturi secrete unde se puteau, fie refugia, fie puteau fugi spre zone unde nu s-ar fi aşteptat nimeni să fie găsiţi.

Se ştie că Regele Leopold al II-lea al Belgiei, cel care reuşise să obţină Congo ca ”proprietate personală”, în secolul al XIX-lea, obişnuia să lege cu tuneluri subterane principalele sale reşedinţe, de instituţiile unde trebuia să meargă, inclusiv de reşedinţele iubitelor sale.

Se mai ştie că, în general, reşedinţele oamenilor foarte bogaţi aveau anumite camere, cum ar fi, de exemplu, bibliotecile, unde, prin mecanisme secrete, puteau fi deplasate dulapurile bibliotecii, în spatele cărora, s-ar putea ajunge la o uşă secretă, care poate duce la scări secrete, culoare secrete, pe unde se poate ieşi în siguranţă, nevăzut de nimeni.

Chiar bunicul Prinţului Paul, Regele Carol al II-lea a fost un adept al revenirii secrete în ţară, după exil, sau al plecării din România, respectiv, al fugii din Spania, în Portugalia. Aşadar, ”tradiţia de familie” îşi poate găsi un corespondent şi în cazul Prinţului Paul.

Am revăzut recent, serialul copilăriei multora dintre noi, ”Toate Pânzele Sus”. Piratul ”Spânul”, interpretat de Colea Răutu teroriza Delta Dunării, Poliţia sau Jandarmeria nereuşind să-i găsească ascunzătoarea.

Anton Lupan (Ion Besoiu) şi Pierre Vaillant (Ion Dichiseanu) reuşesc să identifice cu spirit de observaţie ascunzătoarea subacvatică, realizată dintr-un vechi ”barcaz”, ascunzătoarea fiind trădată de ”ocheanul” prin care ”Spânu” supraveghea împrejurimile.

Un membru al echipei lui Anton Lupan spune să fie chemate Poliţia sau Jandarmeria, dar Anton Lupan are o replică: ”fac prea multă gălăgie şi prea puţină treabă”.

Evident, după identificarea sigură a ascunzătorii sunt chemate şi ”forţele de ordine”.

În acel film, dar la început, bătrânul paznic de far, interpretat magistral de Vasile Niţulescu spune că ”Spânu” era ”om cu carte, umblat prin lume, că să te miri de ce s-a apucat el de tâlhărie”.

Aşadar, hoţiile, precum aceea pentru care prinţul Paul a fost condamnat nu sunt ”treabă de şobolani”, cum spune un alt personaj de film, domnitorul Gheorghe Bibescu (jucat de Ion Besoiu), Agăi Vilara (şefului Poliţiei), rol jucat de actorul Traian Stănescu.

Evident, Prinţul Paul, nepotul Regelui Carol al II-lea ştia că poate fi prins şi s-a gândit la planul de evadare. Numai că, tot într-un film, ”Colierul de Turcoaze”, Florin Piersic (”Mărgelatu”) îi spune lui Szobi Cseh (”Buză de Iepure”), că locul cel mai bun de ascuns este ”în văzul tuturor”, unde nimeni nu s-ar gândi să te caute.

În film, doi cetăţeni austrieci fuseseră răpiţi pentru ca Imperiul Austriac să poată invada Ţara Românească, pentru a-i ”recupera în siguranţă”. Conspiratorii îi ascunseseră în sediul ”Consulatului Austriac”, tocmai pentru ca Poliţia să nu ajungă acolo, fiindcă nu avea jurisdicţie. Totuşi, caii trăsurii folosite pentru transportul ostatecilor aveau potcoavele cunoscute ca fiind pe ”tipar austriac” (semnul ”treflei”), pentru ca să poată fi uşor găsiţi caii care ar fi putut fi furaţi de hoţii de cai ai acelor vremuri, înainte de a le fi schimbate potcoavele.

Lăsând la o parte universul filmelor, îmi aduc aminte că Radovan Karadjic, fostul lider al sârbilor bosniaci, căutat pentru crime de război în fosta Iugoslavie a fost dat în urmărire internaţională. Multe căutări, mult timp irosit, până când acesta a fost găsit la Belgrad, într-un banal apartament închiriat.

Aşadar, oare autorităţile au făcut tot ce trebuia? Au ajuns, la autorităţi, planurile clădirii? Avea clădirea subsol în care să se poată intra? Existau dovezi clare că acea clădire a fost vreodată restaurată, modificată? Planurile, avizele, autorizaţiile ar trebui găsite la Cadastru, la Primăria Bucureşti, la primăria de sector aferentă, ori la locul reşedinţei. Oare s-a avut în vedere urmărirea contoarelor de consum la utilităţi (energie electrică, apă, gaze naturale)?

Au coborât oare poliţiştii în subsol? Oare, acolo, un ochi format putea depista tencuiala proaspătă care putea ascunde un perete fals? Oare liniştea soţiei Prinţului Paul nu dă de bănuit? Mai ales că ea le-a spus poliţiştilor că nu ştie unde se află soţul ei. Cu siguranţă, în această situaţie, când nu ştie unde este soţul său, care se sustrage executării unei pedepse cu închisoarea, o persoană nu poate fi atât de liniştită.

Cu siguranţă, dumneavoastră, cititorii, aţi văzut numeroase seriale poliţiste, aţi citit romane poliţiste, în care Poliţia este ajutată de numeroşi parteneri, ca scriitori, persoane cu abilităţi paranormale, istorici etc. A apus de mult era infractorilor inculţi, de multe ori infractorii contemporani se documentează, sunt inventivi şi sunt cu un pas înaintea autorităţilor.

Este de ajuns să menţionez aici popularul serial de pe Canalul ”Diva”, ”Castle”, în care personajul principal este un scriitor de succes care ajută Poliţia în cele mai încurcate anchete, găsind, graţie imaginaţiei sale, soluţii inedite.

Serialul ”Murdoch”, de pe Canalul  Epic Drama arată modul în care eroul principal, un detectiv canadian de la începutul secolului XX nu ocoleşte nicio ştiinţă, fie ea exactă, fie ea socio-umană pentru a rezolva cazurile din ce în ce mai complicate.

Cred că a venit vremea ca autorităţile române să încerce, măcar în cazuri speciale, precum cazul Prinţului Paul, să se gândească la astfel de echipe interdisciplinare.

Prinţul Paul nu ar fi ales să plece în Portugalia, fiindcă se ştia foarte bine că era un loc unde ar fi putut fi localizat mai repede. Controalele în plină pandemie de la frontiere i-ar fi întârziat fuga şi nu risca, fiindcă nu are o figură comună să se ascundă chiar şi cu acte false. La cât de stâlcit vorbeşte limba română, în niciun caz, nu se putea deghiza într-un român obişnuit care vrea să plece din ţară.

Până acum nu a apărut public nicio informaţie dacă a ieşit cu numele său real şi când a ieşit pe la vreun punct de frontieră.

De regulă, trebuie căutate locurile pe care le frecventa în Bucureşti sau în ţară, începând de la reşedinţa sa.

Date fiind condiţiile actualei pandemii, mi-e greu să cred că Prinţul Paul a părăsit România. Mi-e greu să cred că a părăsit măcar Bucureştiul. Este foarte posibil ca acţiunea de căutare a Poliţiei să se fi făcut în grabă, ”ca la normă”, să se tragă concluzia că a fugit din ţară şi să se dea consemnul la frontieră şi să se informeze Interpolul, Europolul etc.

Mai este puţin până la Crăciun şi Anul Nou, iar în aceste vremuri, parcă toţi se mişcă mai greu cu gândul la vacanţă, inclusiv cei ce caută condamnaţi care se sustrag executării unei pedepse.

Aşadar, convingerea mea este că Prinţul Paul se află încă la reşedinţa sa, în aşteptarea unor ”vremuri mai bune”.